Călătorii tandre: Copenhaga


Eşec al forţei de imaginare

E orice drumeţie întreprinsă,

Zicea plecat din mitica lui Lisă,

Un Don Quijote-n esturi solitare.

Si l-am crezut o vreme, până-n ceasul

Când cunoscui o altă Copenhagă

In care nu am fost în nicio sagă

Si nici Hans Christian nu-mi duse pasul.

E ceasul trei de-amiază către seară,

Mica Sirenă e singură-n apus,

Din calendare iarna nu s-a dus

Si noaptea-i lunga, dar nu prea polară.

Iar oamenii n-au inima de gheaţă;

Lumini încep să se aprindă-n case

Si zboară-n voie, fără storuri trase

Bucăţi de simplă, transparentă viaţă.

Aşa a eşuat la Copenhaga

Nava cu elfi, magie şi zăpadă

Si tot ce mintea poate să mai vadă

Dând miez poveştii, dar luându-i vlaga.

Nopţi separate


« În stare de veghe, oamenii au o lume în comun, dar în somn fiecare posedă un univers aparte. » (Heraclit din Efes)

Citesc şi savurez fiecare rând din Les songes et les sorts (Visele şi premoniţiile),  de Marguerite Yourcenar. O Marguerite Yourcenar aflată în al 33-lea an al vieţii; aş mentiona, de dragul numerelor magice, că la 77 de ani a devenit prima femeie primită ca membru titular al Academiei Franceze (iar locul ei printre cei 40 de Nemuritori a devenit vacant dupa 7 ani, în 1987 – al 10-lea an cu număr prim din viaţa scriitoarei născute in 1903 = 11 x 173). O să pun câteva dintre aceste rânduri şi la fişele de lectură.

[noapte neagră, limpede]


« Era o noapte neagră, limpede, atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure. Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le apăreau din când în când în faţă, la cotituri – şi apoi dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să prindă viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a hotelului Gausse.

Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. Înfăşurată în întunecimea erotizantă, îşi epuiză repede viitorul pe care-l anticipa, cu toate eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând tulbure, tremurat, ca într-o scena de film. »

(F. Scott Fitzgerald – Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu)

Partea proastă e că nu a fost făcut încă filmul care să redea atât de expresiv « eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut ». Şi nu ştiu ca vreun director de imagine să fi reuşit să surprindă « alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată« , nici nu cunosc scenograful care să pună în decor o noapte « atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure« . Toate acestea sunt însă posibile în complicitatea dintre un autor şi cititorul său dedulcit la jocul lumilor imaginate.