Raiul pe pământ


Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.[…]

Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Evanghelia după Luca)

Săptămâna a trecut repede şi nu am apucat să scriu, de Sf. Gheorghe, ceva ce am tot amânat – ceva despre un Gheorghe de la care am învăţat că într-adevăr cei blânzi moştenesc pământul. Am scris despre acest George cu inima largă la rubrica Admiraţii (articolul Perii din Grădina Raiului).

Pentru biblioterapie vă propun Jorge Luis Borges (Ruinele Circulare). « Mă socotesc nevrednic de Infern ori Paradis », zicea argentinianul Gheorghe, dar nu se putea opri să-şi imagineze Raiul ca pe o bibliotecă. Raiul începea în inima lui cu o bibliotecă.

Şi tot pentru biblioterapiepun aici un link pentru a putea citi online Un veac de singurătate. Gabriel Garcia Marquez a fost atras de multe milenarisme (« raiuri pe pământ » promise de falşi profeţi seculari – de exemplu, amicul său, Fidel Castro), dar a rămas fidel inimii sale pline de iubire, speranţă, credinţă.

Tema pentru biblioterapie este: Inima şi amintirea. Fără emoţii nu există amintire. Iar amintirea de sine înseamnă verbalizarea şi semnificarea emoţiilor. Restul e literatură. Proastă.

Porci şi sfinţi


« Fiinţa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemenea porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte. […] În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă si fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale. » (Viktor E. Frankl – Psihiatria reumanizată)

Dacă ar fi o cale spre Mai-Bine…


…  ţi-ar cere să priveşti în faţă Cel-mai-Răul…
Pe cel ce-aude cum Cel-mai-Bun cu voce slabă de Primul e ucis în mod brutal
Şi zice: calea spre Mai-Bine, dacă este, vrea să îl vezi pe Cel-mai-Rău frontal,
Pe cel ce simte cum placeri fragile cresc strânse-n obicei, coruptie şi frici
Pe sus să-l iei şi-ndepărtat ca un diform sa fie; el strică ordinea pe-aici.
(Let him in whose ears the low-voiced Best is killed by the clash of the First,/ Who holds that if way to the Better there be, it exacts a full look at the Worst,/Who feels tht delight is a delicate growth cramped by crookedness, custom and fear,/Get him up and be gone as one shaped awry; he disturbs the order here./// – Thomas Hardy,  In tenebris – II)

Această încercare traducere a unei strofe din Thomas Hardy (pe care l-am iubit în adolescenţă ca romancier, dar nu ştiam că el s-a iubit mai mult ca poet) a fost provocată de citarea neaşteptată a unui vers de către Irvin D. Yalom, psihiatrul care îşi ia si cele mai bune întrebări şi cele mai bune răspunsuri din literatura bună a lumii (iar adesea redă lumii o bună literatură bazată pe întrebările şi răspunsurile relaţiei terapeutice).

Iată o mostră – o jumătate de pagină din Psihoterapia existenţială, în care apar Cervantes şi Hardy, unul cu o întrebare a cărei actualitate nu a încetat să crească 400 de ani de modernitate, celălalt cu un răspuns dubitativ dar fertil în legătură cu sensul vieţii în faţa morţii:

« Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii nevrotici (şi terapeuţii, de asemenea) au destule griji, ca să mai ţină seama şi de alte lucruri « plăcute », precum moartea sau lipsa de sens. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii (adevărul angoasat şi negarea) şi niciunul nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus: «Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?»

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mintală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar, până la urmă, vindecătoare.. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi de căutarea clarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi ale adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy că «dacă ar fi o cale spre mai bine, ea va cere privirea în faţă a ce e cel mai rău» e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie. »

Terapie noematică (1.1.4.): Săgeata timpului


No acaso da rua o acaso da rapariga loira.
Mas não, não é aquela.
A outra era noutra rua, noutra cidade, e eu era outro.

Perco-me subitamente da visão imediata,
Estou outra vez na outra cidade, na outra rua,
E a outra rapariga passa.

(Álvaro de Campos – Acaso)

(Din întâmplare-n stradă se-ntamplă o fată blondă./ Dar nu, nu e aceea./ Cealaltă era pe o altă stradă, într-un alt oras, si eu era altul.// Brusc îmi pierd vederea de aproape,/  Sunt altădată în celălalt oras, pe cealaltă stradă,/ Si cealaltă fată trece)

1.1.4.0. « Imi vreau viata mea inapoi ». Nu merge decât înainte.

1.1.4.1. De pe la 10 ani intram in timpul ireversibil.  Si ne bucuram ca nu vom mai fi niciodata mici. Pana cand nu ne mai bucuram ca nu putem avea toate lucrurile « ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi ».

Terapie noematică (1.1.3): Alegere înseamnă pierdere


1.1.3.0. Nu exista alegeri gresite. Exista uneori alegeri ratate.

1.1.3.1.  O alegere poate fi ratata in mai multe feluri:

a. crezand ca nu exista alegere (« asa se face »);

b. crezand ca exista doar doua cai: calea corecta si calea gresita;

c. asteptand sa ai toate informatiile necesare;

d. asteptand sa « simti’ momentul (de fapt, orice alegere starneste anxietate, asa ca degeaba astepti momentul « de gratie);

e. cautand o varianta fara risc;

f. cautand alegerea care sa adauge ceva la ceea ce am fara sa pierd nimic.

1.1.3.2. De fapt, unul dintre elementele cheie ale unei alegeri sanatoase e tocmai asumarea pierderii inerente oricarei alegeri. De foarte multe ori, incercand sa ne convingem ca am ales ce trebuie, negam sau minimalizam pierderea.

1.1.3.3. Si mai e ceva: pierderea e imediata, castigul (poate ca) va veni ulterior.

Terapia noematică (1.1.2): Încercare si eroare


1.1.2.0. Încercare si eroare e un model de invatare comportamentalist. În forma sa pura presupune ca incercarile au loc mai intai la intamplare, apoi soarecele de experienta incepe sa memoreze incercarile infructuoase pentru a le evita, crescandu-si astfel sansele de a iesi din labirint pentru a ajunge la recompensa.

1.1.2.1. Diferenta dintre oameni si soareci intr-un labirint e ca oamenii pot avea o reprezentare a labirintului, anterioara experientei concrete. Omul isi poate spune: acesta pare un labirint si s-a dat deja o solutie pentru a iesi intr-un timp rezonabil din labirint – pune mana dreapta pe un perete si mergi fara sa te intorci tinand mereu mana pe acel perete.

1.1.2.2. Conceptul de incercare si eroare ramane esential si intr-o perspectiva noematica,  dar nu in primul rand ca o dobandire de abilitati in vederea supravietuirii, ci ca un exercitiu de construire personala a sensului povestii de viata.

1.1.2.2. A. Aplicatie. Esti un tânăr de 28 de ani, ai avut o afacere care a mersRetete Culinare - Dulceata de caise facuta la cuptor bine vreo 3 ani, apoi nu a mai mers, esti un bucatar bun si lucrezi intr-un loc bun, dar nu prea iti place programul, ai vrea sa iti continui studiile, dar nu prea stii cum sa faci rost de bani si timp pentru asta. Simti ca ar trebui sa iei o decizie si nu stii ce cale sa apuci:

  • sa ramai angajat pentru avea un venit stabil, care te-ar ajuta in aceasta perioada in care tocmai te-ai hotarat sa te implici mai serios intr-o relatie
  • sa incerci sa deschizi din nou o afacere
  • sa iti continui studiile, bazandu-te pe ajutorul financiar al parintilor
  • sau … ceva ce n-ai spus nimanui pana acum… visul tau drag… sa faci dulceata!

Care e iesirea din acest labirint?

Terapie noematică (1.1.1.1): Greseli fertile si greseli sterile


1.1.1.1. Errare humanum est, perseverare diabolicum.Errare humanum est A gresi e omeneste, a persevera [în eroare] este diabolic. Atrag atentia asupra sensului etimologic al cuvantului « diabolic » : « care separă ». In cazul nostru, o greseala care mă separă de experientă: neg greseala initiala, nu invat nimic din ea si, de fapt, aleg sa repet eroarea. «Humanum fuit errare, diabolicum est per animositatem in errore manere», zice Fericitul Augustin (A fost omenesc sa gresesti, e diabolic sa te mentii in eroare din orgoliu).

1.1.1.1. a) Omul este om prin invatarile sale. Iar invatarea se produce prin incercare si eroare; o greseala e, asadar, fertila atunci cand e parte a unei experiente asumate constient.

1.1.1.1. b) E o eroare sterila sa ramai consecvent atunci cand experienta contrazice flagrant asteptarile tale. Si asta se intampla si din orgoliu (asa cum spune mai sus Augustin din Hippona), dar, poate si mai des, din frica. Frica de greseala ca semn al esecului. Aceasta frica ma face sa neg si sa uit greseala si sa o repet.

Terapia noematică (1.1): Imposibila întoarcere


1.1.0. Un efect secundar al educatiei, probabil inevitabil, este faptul ca genereaza fantasma lumii « drepte »: daca faci ceea ce trebuie, primesti ceea ce meriti. Ies din copilarie cu convingerea ca exista un drum corect si cu speranta ca eu ma aflu pe acest drum sau in vecinatatea lui.

1.1.1. Invat sa rezolv probleme care au o solutie si doar foarte rar mi se cere sa gasesc mai multe cai de rezolvare; si mai rar mi se cere sa aflu in ce conditii o problema are solutie. Este rasplatit exagerat rezultatul final, in dauna explorarilor si greselilor fertile.

1.1.2. In contrasens cu adevarul evident ca am invatam prin incercare si eroare, greselile ajung sa fie considerate o pierdere de vreme. Si ca drumuri infundate, care nu duc nicaieri.

1.1.3. De cate ori cred ca ma aflu pe un asemenea drum, daca sunt inca sub influenta fantasmei lumii « drepte », ma voi gandi ca « ar trebui » sa ma intorc la momentul « alegerii gresite » si sa o indrept. Ca atunci cand greseam un calcul si il luam de la capat.

1.1.4. Intoarcerea e imposibila in timpul real, ireversibil, spre deosebire de timpul reversibil al unui exercitiu.

1.1.5. « Daca as putea sa dau timpul inapoi, acum as sti ce trebuie facut ». Cunoastere perfect inutila, pentru ca trecutul nu poate fi schimbat. Falsa cunoastere, pentru ca nu va putea fi verificata niciodata. Nociva « cunoastere » pentru ca imi risipeste resurse de care am nevoie in efortul de schimbare aici si acum.

Terapia noematică(1.0): Impasul


1.0. Punctul de start al oricărui traseu terapeutic este constientizarea impasului.

« – Cu ce vă pot ajuta?

 – Nu stiu, sper să îmi puteti spune dumneavoastră. »

Dacă as incepe să intreb acum despre somn, dispozitie, apetit, idei, senzatii, as primi niste cuvinte de completat pe liniile punctate in formularul meu diagnostic. Omul ar presupune ca nu am timp de pierdut cu povesti si s-ar conforma.

 » – Spuneti-mi mai multe despre dumneavoastră…

  – Nu stiu cat timp avem … Nu stiu se unde să incep… »

Sunt aproape sigur ca stie de unde sa inceapa: cat mai de departe. Ca sa aiba o scuza (lipsa de timp ar fi o scuza onorabila) pentru a nu ajunge cu povestea acolo unde n-ar mai putea evita constatarea impasului existential.

 » – Poate că începeti cu ceea ce va supără cel mai mult acum …« 

Povestea incepe cu Impasul.

Si daca va ganditi bine, toate povestile incep cu un impas:

« Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii » (Povestea Porcului)

Terapia noematică (0.1): o introducere pozitivă


0.1.Terapia noematică e o incercare de reconstructie a unui dialog intre un eu si un tu. Clientul va incerca sa se descopere ca eu, iar terapeutul să faciliteze relatia de incredere cu tu-ul.

0.1.1. Ce poate face terapeutul pentru client?

a) Să creeze un spatiu psihologic sigur, in care clientul sa poata vorbi mai liber despre sine si cu sine însusi.

b) Să ajute la constientizarea impasului

c) Să ofere intelegere, sprijin si feedback constructiv

d) Să ajute clientul să genereze noi strategii de adaptare si să ii fie alaturi in procesul de exersare a acestor noi strategii

e) Să faciliteze reconstructia sensului povestii de viata a clientului.

0.1.2. Ce nu poate face terapia?

i) Nu-ti spune ce obiective de schimbare sa alegi.

ii) Nu-ti judeca valorile.

iii) Nu-ti da retete ale fericirii.

iv) Nu-ti da asigurari pe viata.