Pinguinii nu compun simfonii


TĂRIILE  NOASTRE  SUNT  SI  SLĂBICIUNILE  NOASTRE. Nimeni nu este condamnat sa fie „nebun”, toti suntem vulnerabili in diverse feluri la tulburari mintale.

Daca am avea doar gene „absolut sigure” am fi la fel de putin adaptabili ca pinguinii.

Probabil ca pinguinii nu fac niciodata o boala echivalenta cu schizofrenia, dar nici nu compun simfonii. SLĂBICIUNILE NOASTRE  SUNT  SI  TĂRIILE  NOASTRE.

Daca nu vreti sa aveti de-a face cu nebuni, iata o prima lista de persoane nefrecventabile: Isaac Newton, Ludwig van Beethoven, Michelangelo, Robert Schumann, Virginia Woolf, Winston Churchill, Lev Tolstoi, Eugene O’Neill, Vivien Leigh, Charles Dickens. Lista ramane deschisa.

Cuvinte RUPTE: Bunăstare


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

« Bunăstare » a intrat la noi prin traducere din germana (din Wohlstand); in germana se face si astazi distinctie intre « bunăstare materială » si « bunastare spirituală »; la noi  « bunastare materiala » a ajuns sa sune aproape pleonastic, pentru ca « bunăstare » a ajuns să evoce exclusiv latura materiala.

In asa masura a fost deformat cuvantul spre intelesul de « avere », ca pentru echivalentul englez a lui Wohlstand, wellbeing, se prefera in română traducerea prin « stare de bine » (« wellbeing » avand in compunere « a fi », nu « a avea »); in schimb, « welfare state » e tradus prin « statul  bunăstarii ».

Sensul originar al cuvântului welfare se referă la bunăstarea … animalelor domestice

Cuvinte RUPTE: Agonie


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

Cuvântul agonie a fost expulzat undeva la marginea dinspre viata a mortii. a ajuns sa insemne « stare patologică foarte gravă a organismului, care precedă moartea ».

S-a ajuns aici in trepte. Dictionare mai vechi doar cu 70 – 80 de ani pastreaza inca o umbra a sensului originar al cuvantului, agonie fiind definit ca « ultima lupta cu moartea », respectiv « lupta omului cu moartea ».

In greaca veche agonie inseamna lupta sustinuta pentru viata. Lupta in care ai mereu moartea in fata, dar incerci sa nu mori cu totul.  Agonici, in acest sens tare, au fost cei 300 de spartani de la Termopile care au luptat pentru viata altora si pentru propria lor moarte buna (euthanasia – alt cuvant tradat!); agonici au fost martirii crestini cand infruntau moartea pentru ca  viata lor sa nu-si piarda noima.

« Agonie si extaz » e titlul cartii lui Irving Stone despre Michelangelo. Un titlu bine ales si in concordanta cu epoca. Secolul lui Michelangelo a fost penultimul in care agonie a insemnat incordarea maxima a vietii aflata la apogeu in confruntarea cu moartea.

Secolul XVIII alege sa expulzeze moartea din mijlocul vietii – cimitirele sunt mutate la marginea oraselor (pana atunci erau in jurul bisericilor, aflate in centrul comunitatii). Imparatul romano-german Carol al VI-lea da un exemplu la Viena, dupa epidemia de ciuma. Cimitirul devine o problema de « igiena », iar lupta dintre viata si moarte este trimisa la periferie, « out of sight and out of mind » (= in afara privirii si in afara gandirii).

Asa a devenit agonia o « stare patologica ».

Nonpacientul englez


Dupa ce medicina bazata pe dovezi (evidence-based medicine) a dominat scena ultimului deceniu al secolului trecut si inceputul secolului XXI a venit vremea postmodernismului si in serviciile de sanatate. Royal Society of Medicine a recunoscut ca majoritatea britanicilor care au nevoie de ingrijiri de sanatate sunt nesatisfacuti de serviciile medicale. Iar cauzele principale ale nemultumirii pot fi grupate in 3 categorii:

  1. Oamenii sunt nemultumiti de  rezultatele ingrijirilor. Aici o buna parte din vina o poarta asteptarile nemasurate pe care le-a creat medicina in deceniile marilor ei victorii.
  2. Oamenii sunt nemultumiti de dezumanizarea relatiei medic-pacient, care devine , din ce in ce mai des,  o interactiune cu tehnologia.
  3. Oamenii nu mai accepta naratiunea clasica a medicinei moderne – aceea a organismului ca mecanism. Subiectul nu mai vrea sa fie obiect.

In acest context, medicina postmoderna ar pune accentele pe pluralitatea perspectivelor in ceea ce priveste rezultatele dezirabile, in ceea ce priveste relatia dintre terapeut si client si in ceea ce priveste povestea personala si subiectiva a suferintei si bolii.

Va trebui sa luam in considerare nu doar opinia medicala asupra eficientei unor tratamente, ci si perspectiva clientului asupra acceptabilitatii, costurilor si noimei acestor proceduri. Comunicarea cu persoana in suferinta va fi recunoscuta ca o abilitate clinica de baza; nimeni nu ne va mai credita ca stim ce facem daca nu vom intelege nevoile si prioritatile clientului si daca nu vom reusi sa-i comunicam aceasta intelegere. Si se va cere medicului sa participe la construirea unei povesti cu noima (pentru client) despre suferinta si vindecare.

Am descoperit, cu surprindere, si un promotor informat al medicinei postmoderne. N-as fi ghicit nici intr-o mie de ani ca persoana respectiva este un cititor avizat si intuitiv al literaturii medicale. Functia lui oficiala, aceea de patron al Royal Society of Medicine, ii cere, e adevarat, sa tina din cand in cand cate un discurs la sedintele festive, pentru care ar putea beneficia de ajutorul unor « scriitori » competenti. Dar scriitura tradeaza un diletant (in sensul pozitiv al acestui termen). In plus, Charles of Wales a sustinut aceleasi idei de 30 de ani incoace; iar in 1982, la apogeul puterii medicinei moderne, a vorbi in cadrul distinsei adunari despre medicina postmoderna era « aproape o erezie »; isi putea permite asta ca alteta regala, dar chiar si alteta sa a simtit reactia contrariata a Societatii.

« Timp de mulți ani, am pledat pentru o abordare integrată a medicinei și sănătatii. Prin medicină integrată inteleg un fel de ingrijiri care integrează cel mai bine noua tehnologie și cunoștințele actuale cu înțelepciunea antică.[…]

Importanța acestor elemente umane a devenit foarte evidenta în știința medicală contemporană. Sir Michael Marmot a demonstrat în mod convingător că starea de sănătate a angajaților este legată de măsura în care acestia se simt în măsură să își îndeplinească rolul, în funcție de propria lor judecată. Profesorul Blackburn, câstigator al Premiului Nobel pentru Medicină, a oferit dovezi indicând faptul că un nivel ridicat de stres poate duce la telomere scurtate, care sunt elemente critice care leagă cromozomii. Acest lucru, la rândul său accelerează procesul de îmbătrânire. Cu cercetari de acest fel, noi nu mai putem continua sa vedem mintea si corpul  ca entitati separate și care interacționează doar ocazional. Deoarece acestea sunt unul și același lucru. Abordarea noastră științifică și terapeutică are acum  nevoie, cu siguranta, sa avanseze într-un mod care să încurajeze și îmbrățișeze o nouă înțelegere între sperantele, perspectivele și credințele pacientului, pe de o parte, și functionarea corpului său, pe de alta parte. »  (articolul complet, aparut in J R Soc Med 2012: 105: 496–498 – aici)

La persoana I, singular


Randuri din jurnal – Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Te ridici din pat, te indrepti spre balcon, fumezi o tigara si, in sfarsit, te hotarasti… Nu, eu nu am puterea sa ma arunc pe geam… nu, eu nu pot, nu pot, nu stiu… Si te hotarasti; nu mai vreau sa fumez cea de-a doua tigara…

Anumite lucruri isi pierd rostul, ajungand sa existe degeaba… sa existe. Rostul lor a fost rostit de prea multe ori, pierzandu-si astfel nazuinta. Lacrimile incep sa curga din locul acela extrem de intim. Incerci sa te descrii in cuvinte simple, dar e prea tarziu pentru singuratate, e prea tarziu, pentru moarte nu exista destul timp. Ai senzatia ca nu mai poti incerca nimic. Esti soldatul overloaded in propria sa capcana, uitat in propria sa campanie, ranit pe baricade, rasufland prin transee, indoindu-se de naturaletea nasterii.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Iar cum pot sti sa pot sa vreau nu ma invata nimeni… Fericirea este un lucru pe care nimeni niciodata nu mi l-a promis, dar asta nu inseamna ca cineva nu incearca totusi…

Urmeaza o stare de neliniste, dupa primul buna-dimineata. Nu am realizat nimic, iar nimic-ul nu are importanta. Sunt rece, am frisoane, lipseste o imbratisare, lipseste un cuvant, o anume vorba, o impartire a ideilor intre 2 confrati, intre oamenii sinistrii exista pofta de a consuma droguri sau alcool, intre un mascul si o femela exista simtamantul atingerii, un contact, o privire, un cuvant, o vorba, iar eu lipsesc din propriul meu caracter, ma lipsesc de propria personalitate, iar eu astept sa treaca timpul meu sa inceteze, si totusi nu vreau sa mor.

Nu pot, nu stiu, nu vreau…

Sigur ca sunt trist…

In locul meu eu nu pot fi…

Doar sunt, si-atat…

O moarte lenta, lenta si aflata in singuratate.

(autorul acestor randuri poate fi gasit pe blogul procesulrecuperarii)

Medicamentele nu vindecă


« The purpose of taking drugs is not to heal or cure but generally to make the experience of illness less uncomfortable ». Nu pentru vindecare luăm medicamente, ci pentru a face experienta bolii mai putin inconfortabilă. Aceasta idee revolutionară este exprimată de David Moerman, profesor de antropologie la Universitatea Michigan, intr-o carte publicata in 2002 – Meaning, Medicine and the ‘Placebo Effect’. Tot el subliniaza ca efectul placebo nu este produs de pastila placebo (care, prin definitie, este inactiva), ci de semnificatia care ii este atasata in cadrul relatiei medic pacient. Asa ca Moerman prefera sa denumeasca efectul placebo meaning response (raspunsul la semnificatia [contextului]). Contribuie la acest raspuns:

  • numele bolii – diagnosticul este o sabie cu doua taisuri: uneori linisteste (e o boala cunoscuta si vindecabila), alteori activeaza nelinisti de lunga durata, chiar atunci cand boala se vindeca (cancer, schizofrenie)
  • numele medicamentului – medicamentele « fara nume » au mai putin efect, la aceeasi doza a aceleiasi substante active
  • ce percepe pacientul din credintele medicului – doctorii care recomanda convinsi un placebo au rezultate mai bune decat cei care au dubii in privinta unor medicamente active.
  • credintele magice ale pacientului:
              • pastilele rosii sunt stimulante, iar cele albastre sunt calmante
              • capsulele mari bicolore sunt mai puternice decat comprimatele albe rotunde
              • doua comprimate albe rotunde inseamna mai mult decat unul
              • o pastila colorata foarte mica (care trebuie sa contina o substanta foarte puternica daca e asa de mica!) inseamna mai mult decat doua comprimate albe rotunde
              • injectiile sunt mai puternice decat orice fel de pastila
              • si, desigur, chirurgia e cea mai puternica dintre toate interventiile

Si, fiindca am adus vorba de chirurgie, sa luam tot un exemplu din cartea lui Moerman pentru a ilustra efectul placebo nelegat de pastile:

Intr-un studiu observational (adica nu s-a facut un experiment, ci s-a analizat activitatea obisnuita a unei clinici), 2503 pacienti au fost supusi unor proceduri chirurgicale pentru ca prezentau semne sugestive ale unor boli. La 346 pacienti boala nu s-a confirmat pe masa de operatie. In aceste cazuri nu s-a efectuat nici o interventie, pacientii au fost inchisi la loc si trimisi acasa cu recomandarile obisnuite dupa respectiva interventie (care, de fapt, nu avusese loc). Dupa 6 luni, la trei sferturi dintre acesti pacienti simptomele se ameliorasera (jumatate dintre acestia declarandu-se complet vindecati!)

Spaima de absolut


« Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar era şi un om extrem de instruit, care-şi purte erudiţia cu nespusă modestie. Nu exista niciun domeniu care să-i fie străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui erau pentru dânsul o enigmă vie.

Erau prieteni buni şi de aceea Levin îşi îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, tocmai ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin Dmitrici [Levin] observa că acesta se cam încurca, privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea binevoitor şi cu voioşie. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Am recitit şi am transcris acest pasaj pentru că mi l-a readus în atenţie, sub o noua lumină, lectura comentariului părintelui profesor Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru.

« Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum, într-un mod subconştient, am alege să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa.[…]

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. » (Alexander Schmemann, op. cit.)