Miss Uni(c)vers – Semifinala transilvană


“Uneori, cand sunt fericita intr-adevar
Simt – sau poate numai mi se pare –
Cum – in varful fiecarui varf de par –
Imi creste cate o floare.
Si simt ca sunt grozav de frumoasa
Cu podoaba aceea imparateasca
Dar nu-ndraznesc sa misc fruntea prea tare
De teama sa nu se ofileasca,
Si nici sa ma uit intr-o oglinda
De teama sa nu se desprinda
Si, mai ales, e destul sa ma intristez numai un pic
Ca sa nu mai ramana din toata frumusetea nimic.
Eu cred ca puteti incerca si voi, binisor,
E usor:
Nu trebuie decat sa fiti
Foarte fericiti.”
(Ana Blandiana –Minunea)
După această  lovitură (poetică) de deschidere a grupei semifinale A (Ana Blandiana), să trecem la vot.
Puteţi bifa oricâte variante. Dacă votaţi şi « Alte versuri de… » lăsaţi un comentariu cu versurile preferate.

Versurile citate sunt din Catrenele fetei frumoase de Lucian Blaga, Definiţia lacrimei de Octavian Paler şi iminent de Ramona Moroianu.

Deschideri memorabile


“One day in the middle of the twentieth century I sat in an old graveyard which had not yet been demolished, in the Kensington area of London, when a young policeman stepped off the path and came over to me.” (Muriel  Spark – Loitering with Intent)

Am vazut pe net topuri de 5 / 10/ 20 / 100  « cele mai bune »  prime rânduri de roman. Nu ma gandisem la un asemenea top. Oricum, o singura data m-a izbit atat de puternic primul rand incat sa-l retin din prima si mai durabil decat oricare vers pe care l-am stiut vreodata:

« Intr-o zi din mijlocul secolului al douazecilea stateam intr-un vechi cimitir care nu fusese inca demolat, in zona Kensington din Londra, cand un tanar politist se abatu din drum si veni catre mine. »

Am citit apoi tot ce mi-a cazut in mana din Muriel Spark. Scrie bine, scrie inteligent, scrie cu spatii mari (pentru imaginatia cititorului) intre randuri. Un fel de stranepoata a lui Jane Austen.

Nici din celelalte carti ale lui Muriel Spark, nici de la alti autori nu mi-au mai ramas insa gravate in memorie inceputuri memorabile.

Poate imi mai propuneti domniile voastre cateva.

Butoiul lui Diogene


      « Aşa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îţi cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată  să-ţi pretindă. Si chiar în forma ei necesară are ceva pervers: fiindcă îţi ia înainte de a-ţi dărui. Or, aşa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găseşti înlăuntrul tău destulă dragoste care să te apere de pericolul închistării, încât îl înţeleg foarte bine pe Diogene. Ceea ce face el nu e , după părerea mea, un capriciu. El are nevoie şi de butoiul său şi de piaţa publică, deoarece are nevoie şi de sine şi de lume. Si nu pe rând, ci în acelaşi timp. Într-o formă simplă, atât de simplă încât unii nici n-o inţeleg. Diogene ne atrage atenţia că adevărata cunoaştere de sine nu are loc în afara lumii, ci în mijlocul ei, nu e o renuntare la viaţă, ci o încordată căutare a izvoarelor ei. Unde să-şi ducă butoiul?    Într-un deşert?  Ce sens ar avea un butoi gol  într-un deşert? În schimb, într-o piaţă publică vorbele « caut un om » se lămuresc brusc. Omul la care se referă Diogene se afla înlăuntrul celui care-l caută! Numai amatorii de anecdote, care se opresc la amănunte, la faptul ca Diogene umblă ziua in amiaza mare cu felinarul aprins şi locuieşte într-un butoi, văd  în el un extravagant, un original sau un înţelept nu tocmai zdravăn la minte, în loc să observe ce tâlc au ciudăţeniile lui: că drumul spre adevărul nostru cel mai adanc, unde pâlpâie lumina vieţii noastre, e la fel de anevoios ca drumul unui mistic spre Dumnezeu »

(Octavian Paler – Viata ca o coridă)

In seria Admiratii am postat  Admiratii (2): Volumul aproximativ al butoiului.

Sincerităţi de ţoapă


« 14 decembrie [2006]

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Constat că de câte ori cineva vrea să scuze grosolăniile unuia […] zice: « Cel puţin, e sincer ». De parcă sinceritatea ar fi o calitate în sine şi n-ar exista sincerităţi greţoase de care se folosesc mârlanii pentru a fi mârlani şi ţoapele pentru a fi ţoape. S-ar putea vorbi chiar de un « tupeu al sincerităţii » care te face să regreţi că nu sunt mai mulţi « ipocriţi » capabili să nu confunde sinceritatea cu lipsa celor şapte ani de-acasă. V-aţi gândit vreodată cum ar arăta o societate în care n-ar funcţiona niciun fel de ipocrizie? »

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Octavian Paler, acum 5 ani. Cu 5 luni înainte de tăcere. Acum stă pe birou şi mă priveşte de pe coperta cărţii lui Daniel Cristea – Enache. Am avut şansa să stau de vorbă câteva zeci de minute cu domnul Octavian Paler, acum mai bine de 10 ani. Părea că are tot timpul din lume atunci cand voia să-l dedice unui argument. Şi raţionamentul era aproape întotdeauna diamantin – lucid, simetric, penetrant.

 » 15 decembrie

…………………………………………………………………………………………………………………………………

Tot ce mai ţin minte din drama unde Schiller ne vorbeşte de Wilhelm Tell e acest amănunt: cineva (am uitat numele personajului) pune în vârful unei prăjini o pălărie pe care cetăţenii disciplinaţi trebuie s-o salute! Aşa că să nu ne mai mirăm de nimic. »

Cred că realitatea a bătut in 5 ani şi imaginaţia şi raţionamentele lucide ale lui Octavian Paler. S-ar fi mirat şi Domnia Sa de noile recorduri în materie de « sincerităţi » şi de salutarea sârguincioasă a pălăriilor din vârful prăjinii.