Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Moartea ca slogan publicitar


În curând începe nebunia temporară numită campionat mondial de fotbal. Un joc ce antrenează emotii colective cvasireligioase. Emotii care sunt speculate pentru a creşte profiturile deja indecente ale acestei industrii.

Un clip de promovare a echipei chiliene de fotbal

are ca leitmotiv lupta cu moartea. Metafora « grupa morţii », aplicată grupei B a turneului final (Chile, Spania, Olanda, Australia), este luată ad litteram şi contrapusă supravieţuirii celor 33 de mineri blocati timp de 69 de zile în subteran.

Mesajul este extrem de penetrant. Dar indecent, zic eu. Iar autorii nu au nici măcar scuza nebuniei temporare: urmăresc cu sânge rece un câştig comercial. Dacă moartea vinde bine, de ce să n-o trimitem pe teren?

 

O zi naţională colorată


De ce vorbesc de Ziua Naţională? Pentru că se apropie. 10 Mai. Ziua adevărată a României. Ziua României adevărate.

Pe un blog pe care îl citesc cu plăcere am găsit un articol frumos despre o vacanţă în Olanda. Printre altele, e descrisă şi atmosfera în care se sărbătoreşte Ziua Regelui.

Nu știu cum ne-a fost norocul însă ne-am nimerit acolo fix în perioada cu ziua Regelui, sărbătoare națională de maximă importanță pentru olandezi. Mi s-a părut foarte frumos și interesant să văd o mare de portocaliu revărsându-se pe străzi în ziua respectivă. Ar trebui să ne alegem și noi o culoare în care să ne îmbrăcăm de ziua României 🙂

Răspunsul meu ar fi:

Cat despre Ziua Regelui, daca ne trezim un pic, am putea avea si noi Ziua Reginei, cu esarfe galbene si cu margarete la butoniera.

Despre Regina pe care am putea s-o sărbătorim am scris aici

Despre Ziua Regelui (până anul trecut, vreme de 123 de ani, Ziua Reginei) în Olanda, am scris aici

Wilhelmus


« Spuneti-mi cum va place. Puteti sa-mi spuneti Alex. »

« Incoronare? Nu, mai bine doar un juramant simplu, in biserica… »

« Willem al IV-lea? Nu prea imi place sa port un numar… »

« Portocale? Da, multe portocale si trandafiri si … cam atat… A, era sa uit, si niste confetti pentru Maxima »

Sigur ca nu avea nevoie de coroana si de salve de tun si de poleiala, pentru ca sub balcon era o mare portocalie. Cu care a cântat intr-un suflet prima strofa din Wilhelmus (Imnul National):

Sunt William de Nassau,/ de neam german, / rămân credincios patriei mele/ până la moarte./ sunt un prinț de Orania,/ liber, neinfricat,/ pe Regele Spaniei/ l-am onorat mereu.//

Asa s-a nascut Olanda: in jurul flamurii portocalii a unui print (Wilhelm de Orania) care, credincios neamului sau, a luptat pentru libertatea patriei, riscand totul: onoare, putere, avere, viata.

Olanda a fost 205 ani republica parlamentara (Republica Provinciilor Unite, condusa in timp de razboi de un stadhouder din familia de Orania), 200 de ani monarhie constitutionala (Regatul Tarilor de Jos, 1813 -), 19  ani  dictatura (1653 – 1672, Johann de Witt – presedinte), 11 ani republica de ocupatie (1795 – 1806, Republica Batava, stat marioneta al Republicii Franceze) si 3 ani monarhie absoluta (Regatul Olandei, creat de Napoleon pentru fratele sau, Louis).

Ieri, republicanii olandezi au cam stat pe acasa. Ce-ar fi putut spune?

Ca s-a facut risipa de portocale?

Ca Majestatea Sa Regina Maxima s-a bucurat de niste confeti taiate din hartie de imprimanta?

Ca la Palat nu a fost folosit pentru pavoazare nici un metru de matase portocalie? (Aici cred ca s-au enervat cel mai tare – cateva sute de mii de cetateni au venit cu tot ce aveau portocaliu prin casa!).

Le ramane doar consolarea sa ii zica regele Alex. Care si-ar putea transforma porecla in renume.

Reginele Republicii


Regina Beatrix a Ţărilor-de-Jos a anuntat ca va abdica in favoarea fiului său Willem-Alexander in aprilie 2013. De mentionat ca in ultimii 123 de ani Olanda a avut doar regine: Wilhelmina, Iuliana si Beatrix. Toate au fost extrem de populare si si-au indeplinit cu bine misiunea (unii spun ca s-au descurcat mult mai bine decat primii 3 regi).

Le-am zis Reginele Republicii pentru ca Ţările-de-Jos au fost si au ramas structural o republica federala. Titlul de rege există doar din 1815. Printii de Orania, stramosii actualei regine, cei care au castigat Razboiul de 80 de Ani care a dus la independenta tarii, au purtat titlul modest de staathouder (locotenent general) si erau conducatori efectivi doar in timp de razboi, in timp de pace avand preeminenta parlamentul.

Au existat si doua perioade in care Republica a functionat fara staathouder. Si a functionat foarte prost. Prima data s-a ajuns la dictatura presedintelui ales al Republicii, care a fos inlaturat doar printr-o revolta populara. A doua oara s-a ajuns la dezastru militar.

Incepand cu domnia Wilhelminei, « Republica » a functionat. Olanda a avut o pace sociala si o dezvoltare economica fara precedent.

Unul dintre comentatorii postarii « 6.76″  se indoia ca Regina Beatrix ar fi mai cunoscuta decat presedintele României – CNN vorbea azi despre Majestatea Sa ca fiind « immensely popular« .

Olandezilor republicani le-au fost benefice reginele. Republicanii de la noi ce ar putea avea impotriva unei Regine a României?

rego

ACTUALIZARE: Un articol foarte bun pe blogul  O româncă în Olanda / A Romanian woman in the NetherlandsRegina Beatrix a Olandei – aici

Cartea săptămânii (VI)


Însemnările secrete ale lui Descartes, de Amir D. Aczel

O scurtă descriere a cărtii – aici

Ce mi-a placut mie:

  • că autorul (un matematician) stie să povestească
  • că autorul (un matematician) stie să explice
  • că am fost incitat la o reflectie asupra infinitului si rationalitătii
  • că am inteles cateva lucruri în plus despre modul în care dualismul cartezian ne influentează încă gândirea asupra gândirii
  • că autorul (un matematician) a reusit să transforme un personaj arid din mintea mea într-unul viu si foarte actual.