Sa creasca iarba!


DSCF1682In Parcul Operei au crescut ierburi inalte acolo unde se doborasera copacii pentru a face loc unor viitoare terenuri de tenis. Defrisarea era ilegala. Se intindea deja zgura cand a fost oprita lucrarea.

Si iata ca natura si-a facut repede treaba. A aparut o microsavana de cativa ari.

casaImi place cum a lucrat natura aici si propun sa o angajam si peste drum, pentru o lucrare mult mai ampla: acoperirea cu ierburi a ceea ce trebuia sa fie o emblema a regimului comunist.

Oamenii se pare ca nu au fost in stare sa se decida, in 24 de ani, cum sa inchida aceasta rana a orasului.

Lasati sa creasca iarba!

Voce înaltă, corp (prea) terestru


Mă bucur că un contratenor a avut succes la public in finala nationala pentru Eurovision.

Totusi, corpul nu il asculta la fel de bine ca vocea pe Florin Cezar Ouatu; sau poate ca expresia corporala nu este la fel de bine educată ca vocea.

Ca sa ilustrez ce vreau sa spun, va invit sa il ascultati pe Cezar cantand Vivaldi (aici) si pe Vitas cantand o arie din Lucia de Lamermoor (aici), apoi pe Vitas, cu hitul din 2000, Opera #2 si (aici) din nou pe Cezar, cu It’s my life (aici), melodia castigatoare la selectia nationala pentru Eurovision 2013.

Iar daca ar fi sa cautam o voce de contratenor care sa cante ceva in româneste, dam tot peste … Vitas. Lie, ciocarlie, intr-o interpretare neasteptata – aici.

Un tè con Zeffirelli


Franco Zeffirelli împlineste 90 de ani. Un maestru al întâlnirilor în profunzime dintre lumină si corpuri, dintre cuvant si vocea umană, dintre om si duhul său.

O selectie foarte scurta dintre preferintele mele: vocea Angelei Gheorghiu in Traviata, pusa in scena de Zeffirelli la Metropolitan in 2006; lumina, culorile si scenografia filmului de opera Callas Forever (2002); memorabilele transpuneri cinematocrafice ale duhului Evangheliilor din Jesus of Nazareth; frumoasa drama de epoca in culori pastelate  Tea with Mussollini.

La ceai cu Zeffirelli ar putea fi titlul unui film  zeffirellian despre privirea care descoperă profunzimea luminoasă si amabila  a lumii.

Cartea săptămânii (XI)


Paşii pierduţiPaşii pierduți, de Alejo Carpentier, e un asemenea unui concert baroc prezentat intr-un cinematograf  in care pe panza alba ruleaza un film mut, usor suprarealist.

Combinatia aceasta improbabila produce uneori efectul unei comedii tragice:

“Atunci aflaram ca mai multi angajati ai hotelului disparusera. Putin dupa aceea, îi vazuram trecand pe sub arcadele din fata, inarmati cu carabine Mauser si incinsi cu cateva cartusiere fiecare. Vazand ca ramasesera cu jachetele albe de serviciu, glumiram pe tema infatisarii lor martiale.  [mai mult – aici]

Alteori, cititorul devine spectatorul unei drame comice:

“Cu mastile de gaz atarnand sub barbie, fara sa se fi schimbat de hainele de lucru, ai fi zis ca se depusesera pe ei, in straturi, pete si cruste, cele mai negre scursori ale pamantului. Toti beau naprasnic, direct din sticlele apucate de gat, printre carti de joc si fise risipite pe mese. Dar, dintr-o data, jocul inceta si jucatorii se intoarsera spre curte, cu o expresie de bucurie. [mai mult – aici]

Fiecare capitol are o tema muzicala care antreneaza apoi un flux de imagini reale, visate, amintite, imaginate, pe un fir cand epic-fabulos, cand dramatic-suprarealist.

E o carte care solicita permanent imaginatia si ofera recompense pe masura.

Nimic nou sub soare


Cand Umberto Eco lansa, cu mare succes, conceptul de « operă deschisă » (Opera aperta, 1962), trecusera deja mai mult de opt secole din ziua in care Marie, zisa  « de France », îi scria protectorului sau, Henric al II-lea Plantagenet, Duce al Normandiei si Rege al Angliei, in prologul culegerii ei de poeme epice muzicale (lais):


Eco defineste astfel opera deschisa:

« […] autorul oferă interpretului o operă de terminat. El ignoră in ce fel anume aceasta se va realiza, dar stie că va rămane opera sa; la capătul dialogului interpretativ, se va concretiza o formă organizată de un altul, dar o formă al cărei autor rămâne tot el. Rolul său constă în a propune possibilităti deja rationale, orientate si dotate cu anumite exigente organice care le determină dezvoltarea ulterioară. »

Mie mi se pare ca Marie spune acelasi lucru, doar ca mult mai frumos.

In plus, are constiinta clara ca nu spune o noutate, ci face o trimitere care sare in ochi (si rasuna in rime in urechi), la Priscian – un autor care facuse cu sapte secole inainte de timpul Mariei o exemplificase ce inseamna opera deschisa dedicand o scriere ampla primelor 12 (!) versuri din Eneida, scrisa de Virgiliu cu alte cinci secole inainte.

Eco poate fi pus printre redescoperitorii operei deschise. Si ar fi fost bine sa aiba si mai mult succes; poate atunci am fi auzit mai rar prin orele de literatura teribila intrebare « Ce a vrut sa spuna autorul? » Iar sumarul teoriei in versuri de Marie de France acompaniate la harpa (asa cum se obisnuia la curtea Plantagenetilor) cred ca ar prinde chiar si la clasa a cincea.

Rusalce


Tocmai am urmarit, pe Mezzo, Rusalka. E un exemplu excelent pentru a arata cat de multa poveste creeaza muzica sau despre cum este o poveste in primul rand ritm si muzicalitate. In rolul titular, Renée Fleming. Mi-a placut foarte mult prestatia scenica. Vocea e frumoasa si dramatica, si ma alatur aplauzelor Presedintelui Havel (un amator de opera, de altfel; clipul spre care am dat link prezinta un fragment din spectacolul de la Opera Nationala din Praga  la aniversarea a 20 de ani de la Revolutia de Catifea).

As spune insa ca Valentina Nafornita este cel putin in aceeasi liga. Am mai scris despre solista Operei Nationale din Bucuresti si o urmaresc in continuare cu atentie si placere.

Incitat de frumusetea acestei arii, am cautat-o si in alte interpretari. Iata inca trei variante ale frumusetii vocii umane: Lucia Popp, Angela Gheorghiu si Anna Netrebko.

Vocea umană ca psihoterapie


Cu ocazia celei de-a 55-a aniversări şi a Împlinirii a 220 de ani, un mic remember Rossini. Un cadou (un regale!) pentru sărbătorit şi un moment de meloterapie pentru noi: vocea mezzosopranei Ruxandra Donose in Cenuşăreasa (La Cenerentola).

Iar ca bonus pentru votantii fideli ai Campionatului Poetilor, tot Ruxandra Donose cântă Stelele-n cer, pe versuri de Mihai Eminescu.