Respect filial


SFÂNTA  SIMPLITATE

POVESTIRE

de A.P. Cehov

Părintelui Savva Jezlov, bătrânul paroh al bisericii Sfânta Treime din oraşul P, îi sosise cu totul pe neaşteptate, de la Moscova, feciorul său Alexandr, avocat cunoscut. Zărindu-şi singurul copil, pe care nu-l mai văzuse de vreo 12-15 ani, de când îl dusese la universitate, moşneagul rămas văduv şi singur păli, începu să tremure din tot trupul – şi încremeni. Urmară nesfârşite manifestări de bucurie şi entuziasm.

În aceeaşi seară, tatăl şi fiul stăteau la taifas. Avocatul mânca, bea şi se înduioşa.

— Ce bine-i aici la tine, ce frumos! Se minuna el, nemaiaflându-şi astâmpăr pe scaun. E plăcut, e cald şi totul are un parfum patriarhal. Zău că-i bine!

Părintele Savva se plimba în jurul mesei, cu mâinile la spate şi, umflându-se în pene faţă de bătrâna sa bucătăreasă că are un fiu atât de mare şi de galant, încerca, de hatârul musafirului, să se arate „om învăţat ».

— Asta este, dragul meu. Spunea el. Aşa cum am dorit-o în adâncul inimii mele, aşa s-a întâmplat: şi eu şi tu am păşit amândoi pe calea învăţăturii. Tu ai absolvit universitatea, eu – academia din Kiev, da-a. Mergem, prin urmare, pe acelaşi drum. Ne înţelegem unul pe celălalt. Atât că nu ştiu cum o fi în ziua de azi prin academii. Pe timpul meu se dădea multă importanţă clasicismului şi se învăţa chiar vechea limbă ebraică. Dar acum?

— Nu ştiu. Ai o cegă minunată, taică. M-am săturat, dar totuşi am să mai iau.

— Mănâncă, mănâncă. Tu trebuie să mănânci mult, că faci o muncă intelectuală, şi nu fizică, hm. Nu fizică. Eşti universitarist, munceşti cu capul, la spune, stai mult la mine?

— N-am venit să stau, taică. Am nimerit la tine cam din întâmplare, ca un deus ex machina. Am venit aici, ca să zic aşa, în turneu, să-l apăr pe fostul vostru primar. Ai auzit desigur, mâine o să fie judecata.

— Aşa-a. Prin urmare lucrezi în justiţie? Eşti jurisprudent?

— Da, sunt avocat.

— Aşa-a. Să te ajute Dumnezeu. Ce rang ai?

— Zău că nu ştiu, taică.

„L-aş întreba de leafă, se gândi părintele Savva, dar ei socotesc asta drept o întrebare indiscretă. Judecând după îmbrăcăminte, şi dacă mai pun şi ceasul de aur, cred că primeşte mai bine de o mie de ruble.”

Moşneagul şi avocatul tăcură un timp.

— Nu ştiam că ai cegi aşa de bune, că aş fi venit la tine şi anul trecut, spuse fiul. Anul trecut am fost pe aici, pe aproape, în capitala guberniei voastre. Caraghioase oraşe mai aveţi pe aici!

— Da, îs caraghioase, bine ai zis. îţi vine să scuipi! Se învoi părintele Savva. Ce să-i faci! Suntem departe de centrele intelectuale. Avem o mulţime de prejudecăţi. Civilizaţia n-a pătruns încă până la noi.

— Nu de asta-i vorba. Ascultă ce am păţit. M-am dus în capitala voastră de gubernie la teatru; trec pe la casă, să-mi iau un bilet, şi mi se spune că reprezentaţia nu are loc, fiindcă nu s-a vândut încă nici un bilet! îi întreb: „Cât se încasează când se vând toate locurile? » Mi se răspunde: „Trei sute de ruble! » „Spuneţi să se joace piesa – le zic – că vă plătesc eu trei sute. » Le-am dat de plictiseală, trei sute de ruble, iar când au început să joace piesa, o dramă sfâşietoare, m-a apucat o plictiseală şi mai cumplită. Ha-ha.

Părintele Savva privi neîncrezător la fiul său, se uită la bucătăreasă şi pufni în pumn. „Aoleo, ce gogoşi mai toarnă! » gândi el.

— Şi de unde ai luat cele trei sute de ruble, Şurenka? întrebă părintele sfios.

— Cum de unde i-am luat? Din buzunarul meu, bineînţeles.

— Dar, hm, iartă-mi întrebare indiscretă, ce leafă primeşti?!

— Depinde. Sunt ani în care câştig treizeci de mii, alţii în care n-ajung nici la douăzeci. Nu sunt toţi anii la fel.

„Aoleo ce gogoşi mai toarnă! Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! gândi iar părintele Savva, râzând cu hohote şi privind drăgăstos la chipul, cam moleşit de mâncare şi băutură, al feciorului. Aşa-i tineretul, îi place să se laude! Ho- ho-ho. Mi-a trântit-o – treizeci de mii. »

— E de necrezut, Saşenka! Spuse el. lartă-mă, dar. Ho-ho-ho. Treizeci de mii! Cu banii ăştia poţi să clădeşti două case.

— Nu mă crezi?

— Nu că nu te cred, dar, aşa. Cum să zic? Prea le. Ho-ho-ho. Dar dacă primeşti atât de mult, ce faci cu banii?

— Îi cheltuiesc, taică. în capitală, viaţa-i scumpă. Dacă aici cheltuieşti o mie, acolo îţi trebuie cinci. Am trăsură, cai, joc de cărţi. Mai trag câte un chef.

— Da, aşa-i. Ar trebui însă să pui şi ceva deoparte!

— Nu pot. Nu sunt strângător din fire. (Avocatul oftă). Ce să-i faci? Anul trecut, bunăoară, mi-am cumpărat cu şaizeci de mii de ruble o casă pe Polianka. Oricum, ar fi fost un ajutor pentru bătrâneţele mele! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni de la cumpărare şi m-am văzut nevoit s-o zălogesc. Am zălogit-o şi toţi bănuţii au zburat! Parte i-am pierdut la cărţi, parte i-am băut.

— Ho-ho-ho! Grozav mai minte! Ţipă cu glas piţigăiat moşneagul. Minte cu haz!

— Nu mint, taică.

— Dar cum se poate pierde o casă la joc de cărţi sau în chefuri?

— Poţi să pierzi nu numai casa, ci şi tot globul pământesc. Mâine am să-i iau primarului vostru cinci mii de ruble, dar simt că n-am să ajung cu ei la Moscova. Aşa mi-e distinul.

— Nu se zice distin, ci destin, îl corectă părintele Savva, tuşind şi privind cu demnitate la bătrâna bucătăreasă. lartă-mă, Şurenka, dar mă cam îndoiesc de vorbele tale. Şi pentru ce primeşti tu atâţia bani?

— Pentru talentul meu.

— Hm. Vei fi primind tu, poate, vreo trei mii, dar să câştigi treizeci, sau, bunăoară, să cumperi case, de asta, iartă-mă, mă îndoiesc. Da’ noi să lăsăm aceste controverse. Spune-mi acum, cum e pe la voi, la Moscova? Pesemne că-i veselie mare? Ai mulţi cunoscuţi?

— Foarte mulţi. Toată Moscova mă cunoaşte.

— Ho-ho-ho! Straşnic mai minte! Ho-ho! Mari năzdrăvănii îmi mai povesteşti.

Tatăl şi fiul stătură mult timp de vorbă astfel. Avocatul mai povesti despre însurătoarea sa, cu o zestre de patruzeci de mii, descrise călătoriile sale la Nijni Novgorod, divorţul care-l costase zece mii. Bătrânul asculta, plesnea din palme şi râdea cu hohote.

— Straşnic mai minţi! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenka, că eşti atât de meşter în minciuni. Ho-ho-ho! Asta n-o zic ca să te judec. Mă distrează să te ascult. Spune, mai spune.

— Dar ne-am cam luat cu vorba, încheie avocatul, sculându-se de la masă. Mâine e procesul, şi nici n-am citit încă dosarul. Noapte bună!

După ce îşi duse fiul în iatac, părintele Savva putu în sfârşit să se minuneze în voie.

— Îţi place, ai? L-ai văzut? şopti el către bucătăreasă. Asta-i. E universitarist, e umanitar, emancipat, şi nu i-a fost ruşine să vină să-l vadă pe moşneag. Uitase de taică-su şi deodată şi-a adus aminte. Aşa, deodată. Hai să-mi aduc aminte de bătrân, şi-a zis el! Ho-ho-ho. E un fiu de treabă! Bun băiat! Şi ai văzut? Se poartă cu mine ca cu unul de teapa lui. Mă socoteşte om cu învăţătură, ca şi el. Prin urmare, mă înţelege. Păcat că nu l-am poftit pe diacon, să-l fi văzut şi el.

După ce îşi deschise astfel sufletul faţă de bătrână, părintele Savva se apropie în vârful picioarelor de iatac şi aruncă o privire prin gaura cheii. Avocatul stătea întins pe pat şi fumând o ţigară de foi, citea un caiet gros. Lângă el pe măsuţă, se afla o sticlă de vin, pe care părintele Savva n-o văzuse înainte.

— Doar o clipă. Să văd dacă nu-ţi lipseşte ceva, începu să bolborosească moşneagul, intrând în odaie. Te simţi bine? E moale? De ce nu te dezbraci?

Avocatul mormăi ceva şi se încruntă. Părintele Savva se aşeză la picioarele lui şi căzu pe gânduri.

— Aşa-a. Începu el după un timp de tăcere. Mă tot gândesc la povestirile tale. Pe de o parte, îţi mulţumesc că l-ai desfătat pe moşneag, dar pe de altă parte, ca tată şi ca om învăţat, nu pot să tac şi să mă reţin de a-ţi face o mustrare. Am înţeles că ai glumit la masă, dar şi tu trebuie să ştii că atât religia, cât şi ştiinţa condamnă minciuna, chiar dacă-i spusă în glumă. Hm, hm. Mă supără tusea. Hm. lartă-mă, dar îţi vorbesc ca un tată. De unde ai vinul ăsta?

— L-am adus cu mine. Vrei? Vin bun, opt ruble sticla.

— O-opt? Straşnic mai minte! Plesni din palme părintele Savva. Ho-ho- ho! Cum poate să coste o sticlă opt ruble? Eu îţi cumpăr vinul cel mai fain cu o rublă. Ho-ho-ho!

— Ei acum lasă-mă, bătrâne, că mă ţii din lucru. Haide!

Chicotind şi plesnind din palme, moşneagul ieşi şi închise cu băgare de seamă uşa după el. Pe la miezul nopţii, după ce citise „pravilele » şi poruncise bucătăresei prânzul de a doua zi, părintele mai intră o dată în odaia fiului.

Avocatul continua să citească, să bea şi să fumeze.

— E timpul să te culci. Dezbracă-te şi stinge lumânarea. Spuse moşneagul, aducând în odaie un miros de tămâie şi de mucuri arse. S-au făcut ceasurile douăsprezece… Văd că bei a doua sticlă? Oho!

— Fără vin nu se poate, taică. Dacă nu te stimulezi, nu faci treabă bună.

Savva se aşeză pe pat, tăcu un timp şi începu:

— Uite ce e, dragul meu. Mda. Nu ştiu cât am să mai trăiesc, dacă am să te mai văd o dată, şi de aceea e mai bine să-ţi spun astăzi dorinţa mea cea de pe urmă. Vezi tu. în tot timpul celor patruzeci de ani ai mei de slujbă, am strâns pentru tine o mie cinci sute de ruble în bani. Când am să mor, ia-le, dar.

Părintele Savva îşi suflă cu un aer solemn nasul şi continuă:

— Dar să nu le iroseşti, păstrează-le. Şi te mai rog ceva: trimite după moartea mea nepoatei mele Varenka o sută de ruble. Dacă n-o să-ţi pară rău, trimite-i şi Zinaidei douăzeci. Sunt orfane.

— Trimite-le toate cele o mie cinci sute. Eu n-am nevoie de ele, taică.

— Spui adevărat?

— Sigur că da. Tot am să le cheltuiesc.

— Hm. Şi când te gândeşti cum am strâns eu bănişorii ăştia! Oftă părintele Savva. l-am pus deoparte copeică cu copeică, pentru tine.

— Poftim, dacă vrei am să-i pun într-un dulăpior cu sticlă, în semn de dragoste filială, dar nevoie n-am de ei. O mie cinci sute – ptiu!

— Bine, fă cum vrei. Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi strâns, nu i-aş fi păstrat cu dragoste. Hai, acum dormi!

Părintele Savva făcu semnul crucii peste avocat şi ieşi. Se simţea puţin jignit. Îl râcâia nepăsarea cu care fiul nesocotise economiile lui de patruzeci de ani. Dar jignirea şi râcâiala îi trecură curând. Ceva îl îmboldea parcă mereu pe moşneag să se ducă din nou la fiul său, să stea de vorbă cu el, să discute ca „oamenii învăţaţi », să-şi aducă aminte de trecut, dar nu mai avu destulă îndrăzneală să-l stingherească: avocatul continua să studieze dosarul. Părintele începu să se plimbe de colo-colo, prin odăile neluminate, gândindu-se întruna. Şi tot gândindu-se, se duse în antreu să privească haina de blană a fiului; într-un elan părintesc şi nemaiştiind ce face, cuprinse cu amândouă mâinile blana, o strânse în braţe şi începu s-o sărute şi să facă semnul crucii peste ea, ca şi cum n-ar fi fost blană, ci însuşi fiul, „universitaristul ». De dormit nu putea să doarmă.

Moş Crăciun şi încrederea în sine


rezilienta25Moş Crăciun poate fi un bun ajutor pentru părinţi atunci când vine vorba de întărirea încrederii în sine a copilului. Iar împărţirea rolurilor între Moş Crăciun şi Moş Nicolae îmi pare un truc foarte eficace în acest sens:

  • la Moş Nicolae, accentul cade pe răsplată (în termeni ericksonieni, « iubire condiţională ») – « primeşti dacă ai fost cuminte »
  • la Moş Crăciun, e vorba, în primul rând, despre dar (« iubire necondiţionată ») – primeşti pentru că « cineva acolo sus te iubeşte »

Cum funcţionează iubirea necondiţionată şi iubirea condiţională am mai scris aici.

3 practici parentale ineficiente si 3 eficiente


1. Cum acord atenţie copilului?

i) Mai multă atenţie atunci când are probleme, predominant pentru rezolvarea problemelor şi predominat atentie negativă (adica pun în evidenţă ce nu face, nu ce face)

e) Sau copilul stie ca se poate baza pe interesul şi atenţia mea  pentru o gamă largă de interacţiuni, pentru un interval previzibil de timp (deci nu e nevoie sa facă lucruri ieşite din comun pentru a obţine mai mult timp) şi anticipează o interacţiune predominant pozitivă (surâs, îmbrăţişări, mângâieri, interes pentru realizările lui)?

2. Cum vorbesc cu copilul?

i) Îl laud rar? Îl critic des? Îi ţin lungi predici despre cum ar trebui să se comporte?

e) Sau copilul primeşte laude specifice chiar şi pentru mici reuşite (« îmi place cum ai desenat căsuţa », nu « bravo, eşti foarte talentat », dar nici « nu e mare lucru să desenezi o casă, o să zic bravo când vei şti să desenezi ca lumea şi  floricelele ») şi primeşte sugestii utile şi si sprijin pentru pasul următor, nu o lista lungă de cerinte la care, de altfel, nici nu mai e atent după primele minute de tiradă moralizatoare?

3. Cum recompensez copilul?

i) Doar pentru reuşitele ieşite din comun? Fără motiv şi fără legătură cu ce face copilul, doar pentru că mă simt bine dispus?

e) Sau copilul poate învăţa din modul în care daţi recompensele că sunt unele lucruri care se pot petrece diferit în funcţie de ce face sau nu face el? (recompensele rare, indiferent cât de dorite, nu au decât şanse foarte mici să genereze această învăţare, spre deosebire de recompensele mici şi frecvente, proporţionale cu succesul obţinut de copil, dar calibrate şi în funcţie de posibilitatea mea de a le oferi coerent, consistent şi previzibil)

Are copilul « personalitate »? Daca da, ce-i de facut?


Personalitatea e o suma de invatari devenite scheme automate de perceptie, de emotie, de dispozitie, de gandire, de comportament.

Mostenim, e adevarat, niste gene de la parinti, dar, daca e sa fac o analogie, unul poate primi ca mostenire o vioara, iar altul un microscop, asta nu inseamna ca sigur unul va fi un Menuhin iar celalalt un Pasteur.

In prima copilarie e clar ca nu putem vorbi de o personalitate, atata vreme cat copilul incepe sa ia cunostinta de sine ca persoana autonoma undeva intre 2 si 3 ani. Dar putem vorbi totusi vorbi de temperament? Putem, dar fara  a cadea in capcana « hipocratica » de a defini temperamentul ca o suma de trasaturi actuale, manifeste, relativ bine definite (Hipocrate a fost cel care a descris, acum 2500 de ani, cele patru temperamente – sanguin, coleric, melancolic, flegamatic – care s-au bucurat de o mare raspandire si sunt inca larg cunoscute pana in ziua de astazi). Oricare ar fi validitatea acestui mod de descriere a temperamentului la adult, copilul nu vine pe lume gata echipat cu un astfel de temperament.

Practic, putem considera ca nu sunt doar doua tipuri de temperament innascut:

  • copilul hipersenzitiv-hipereactiv (cauta tot timpul experiente, e foarte activ, are reactii emotionale puternice, il voi numi « titirezul »= T)
  • copilul hiposenzitiv-hiporeactiv (placid, linistit, cu reactii emotionale moderate, putin activ – il voi numi « ursuletul de plus » = U) 

De fapt, majoritatea copiilor vor fi undeva intre aceste doua tipuri « pure », predominand insa una sau alta dintre tendinte. Exista avantaje si dezavantaje in fiecare tip, asa ca rolul parintelui care vrea sa asigure o dezvoltare optima a copilului este sa identifice tipul cel mai potrivit de interactiune:

  • pentru T e nevoie de structurarea experientelor, de a pune mai multa fermitate in limite; fermitate nu inseamna rigiditate si nici a te opune la orice, ci canalizarea energiei copilului prin oferirea de alegeri pozitive.
  • pentru U e nevoie de alt fel de interactiune, mai stimulativa, dar avand grija ca stimularea sa nu devina coplesitoare si crescand treptat diversitatea stimululor.

Pe scurt, nu exista o reteta pentru toti; acelasi fel de educatie nu va produce aceleasi rezultate, ci metodele educative trebuie adaptate la nevoile copilului.

Personalitatea copilului va incepe sa se formeze prin raportare la modelele din jur, prin invatare. In aceasta etapa e mai important cum invata copilul decat ce invata. De la varste foarte mici se dezvolta o caracteristica numita consolabilitate. Ati observat ca unii copii plang un pic dupa o anumita papusa, apoi se consoleaza si cu un ursulet, iar altii plang si iar plang si nicio compensatie nu le poate distrage atentia de la pierderea suferita? Consolabilitatea e o caracteristica dobandita prin invatare. Consolabilitatea e cu atat mai mare cu cat  parintele obisnuieste copilul cu alegeri pozitive, flexibile.

Asa ca un prim test pentru parintii care vor sa creasca un copil adaptabil e sa observe cat de frecvent copilul e greu de consolat dupa o pierdere sau o dorinta frustrata. Un copil neconsolabil e oglinda unei relatii cu asteptari prea rigide din partea parintelui. Oglinda care arata ca e prea mult « trebuie sa » si prea putin « incearca si vezi » in aceasta relatie.

Cum creşti un copil rezistent la stres


rezilientaIdeea nu e « sa fac totul pentru el » sau sa ma zbat ca el « sa nu treaca prin ce am trecut eu ». Copilul are nevoie de ajutor, nu de servitori. Are nevoie de modele, nu de predici. De indrumatori, nu de instructori. Nu sa-l feresti de experiente frustrante, ci sa oferi sprijin astfel incat copilul sa nu fie coplesit.

Voi incerca sa ofer cateva repere despre modalitatile de a tine in echilibru aceasta balanta, la rubrica Parinti si copii. Un serial(interactiv, desigur) pe care il puteti urmari lunea si joia

Câtă frică e sănătoasă?


…………………………….Foarte probabil, Matei a fost si mai anxios atunci cand a auzit ca frica pe care el o simte in fata incercarii de a se catara mai sus decat a reusit vreodata pana acum nu ar trebui sa existe. Mama le stie pe toate, asa ca probabil ca are dreptate – niciun alt copil nu ar simti frica, doar el. De fapt, chiar asa i-a spus mama putina mai devreme “uite, vezi, lui Alex nu ii e frica sa urce acolo sus, si e mai mic decat tine”. “Pot, dar nu vreau”, a zis Matei cu glas stins si a asteptat un moment in care sa nu se mai uite nimeni la el ca sa incerce, pe furis, sa ajunga acolo sus si apoi sa-si anunte victoria “vezi, ti-am zis ca pot!”; era atat de excitat incat nu a mai fost atent pret de o clipa in timp ce cobora si s-a ales cu un genunchi julit si cu o mica zgarietura la mana. Ocupata cu ingrijirea ranilor, mama nici nu a bagat de seama ca tocmai a reusit sa ajunga acolo sus. I-a zis doar ca “nu-i nimic”………………………………………………..

…………………Povestea completă pe Ralix.ro (aici)

Tacerea e de aur si vorba e de-argint


Tăcerea e de aur şi vorba e de-argint.

Amintiţi-vă acest proverb cand vă surprindeţi zicând copilului: “Ţi-am spus de atâtea ori că…”

Oare de ce a fost nevoie să spun de atâtea ori? Şi de ce mă aştept ca spunând a zecea oară acelaşi lucru sa se întâmple altceva decât înainte?

Poate că e timpul sa încerc şi altceva…

Două reguli de aur şi trei de argint găsiţi în articolul Te ascultă copilul?, pe care l-am publicat pe Ralix.ro (aici)

Te asculta copilul?

Specii în pericol: părintii


Exercitarea de catre parinte a functiilor de indrumare si control este esentiala pentru dezvoltarea sanatoasa a copilului.

La mijlocul secolului trecut s-a produs o contestare radicala a autoritatii parentale. E de inteles. Societatea europeana trecuse prin decenii de conducere politica autoritara si voia sa se elibereze de amenintarea dictaturii, incepand chiar de la educatia in familie si in scoala.

Decenii la rand autoritatea parentala si disciplina au fost subiecte evitate pentru ca veneau in contradictie cu ideologia libertariana in vogă. In acest inceput de secol si mileniu, redescoperim rolul autoritatii parentale tocmai atunci cand aceasta se afla foarte aproape de disparitie.

parentingStudiile din ultimii ani constata ca stilul « vreau sa fiu prietenul copilului meu » (solicitari reduse, control redus, fara pedepse si cu responsivitate mare la cererile copilului) este preferabil stilului autoritar (solicitari mari, control strans, pedepse frecvente, responsivitate mica la nevoile copilului), dar nu este nici pe departe stilul optim pentru dezvoltarea copilului. Stilul optim pare sa fie cel directiv-responsiv (solicitari mari, control consistent, pedepse foarte putine, responsivitate mare la nevoile copilului), dar chiar si stilul directiv clasic (in care nivelul pedepselor este destul de mare, dar si responsivitatea la nevoile copilului este mare) e superior unui stil permisiv.

In lotul studiat de Rachel Pasternak, peste jumatate dintre persoanele participante nu isi exercita adecvat autoritatea parentala, cu consecinte negative pentru dezvoltarea copilului (stilurile autoritar, permisiv, neglijent, punitiv).