Ce nu este dragoste


Sau cele treisprezece boli maligne ale iubirii.

  1. Nerăbdarea. Şi dacă s-ar naşte într-o zi, iubirii tot îi trebuie ani pentru a creşte, a înflori şi a-şi da roadele. Şi dacă nu am grijă, buruienile cresc primele. Şi adesea au o aparenţă plăcută şi un miros îmbătător.
  2. Pedeapsa. Acolo unde este judecată, nu este iubire. Orice pedeapsă ucide, exilează sau închide iubirea. Se iubesc cei care fac schimb de pedepse (« ca să se îndrepte »), sau cei care fac schimb de daruri?
  3. Invidia. Dragostea nu vrea sa ajunga mai sus, să aibă mai mult, să-i fie mai bine. Dacă ar face astfel ar însemna să se bucure de mai puţinul celuilalt. Şi atunci nu mai e decât amor propriu bolnav.
  4. Lauda de sine. Cât de obositori pot fi cei care îţi scot ochii cu capacitatea lor de a iubi!
  5. Mândria. « Priviţi, oameni mai mici şi lipsiţi de putere, ce iubire am cucerit! Prin meritele mele! » Dragostea se primeste in dar. Acolo unde văd merite, refuz darul şi cer o plată (cuvenită).
  6. Minciuna. Ştiţi ce e cel mai greu atunci când (te) minţi? Să ţii minte minciuna. Minciuna afectează grav memoria iubirii. Fiecare minciună trimite în nefiinţă o bucată din timpul iubirii.
  7. Grosolănia. E confundată adesea cu autenticitatea.
  8. Egoismul. Dragostea nu spune: am nevoie de tine. Ci: primeste, te rog, acest dar de le mine.
  9. Mânia. Sunt furios când nu primesc ceea ce mă aştept să primesc. E o furtună care se naşte la ciocnirea dintre mândrie şi frică. Se poate trata doar prin tratarea acestor două cauze. Tratamentul implica doze egale de empatie şi asertivitate.
  10. Suspiciunea. Gelozia nu e un semn al iubirii. E un semn al « iubirii » posesive. Care nu e iubire. Punct.
  11. Frica. Mai ales frica de suferinţă. Plăcerea nu e de ajuns. Proba de rezistenţă a iubirii e capacitatea de a suferi împreună.
  12. Neîncrederea. A cere dovezi de iubire e neiubire. A da ocazia unor acte de iubire e sensul tuturor poveştilor în care pretendentul e pus la încercare.
  13. Deznădejdea. Fără iubire nu există speranţă, fără speranţă iubirea nu ajunge la noi.

Mai bine si mai frumos a spus-o cineva care a petrecut deja 1950 de ani în timpul iubirii durabile:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 

(Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel)

Specii în pericol: părintii


Exercitarea de catre parinte a functiilor de indrumare si control este esentiala pentru dezvoltarea sanatoasa a copilului.

La mijlocul secolului trecut s-a produs o contestare radicala a autoritatii parentale. E de inteles. Societatea europeana trecuse prin decenii de conducere politica autoritara si voia sa se elibereze de amenintarea dictaturii, incepand chiar de la educatia in familie si in scoala.

Decenii la rand autoritatea parentala si disciplina au fost subiecte evitate pentru ca veneau in contradictie cu ideologia libertariana in vogă. In acest inceput de secol si mileniu, redescoperim rolul autoritatii parentale tocmai atunci cand aceasta se afla foarte aproape de disparitie.

parentingStudiile din ultimii ani constata ca stilul « vreau sa fiu prietenul copilului meu » (solicitari reduse, control redus, fara pedepse si cu responsivitate mare la cererile copilului) este preferabil stilului autoritar (solicitari mari, control strans, pedepse frecvente, responsivitate mica la nevoile copilului), dar nu este nici pe departe stilul optim pentru dezvoltarea copilului. Stilul optim pare sa fie cel directiv-responsiv (solicitari mari, control consistent, pedepse foarte putine, responsivitate mare la nevoile copilului), dar chiar si stilul directiv clasic (in care nivelul pedepselor este destul de mare, dar si responsivitatea la nevoile copilului este mare) e superior unui stil permisiv.

In lotul studiat de Rachel Pasternak, peste jumatate dintre persoanele participante nu isi exercita adecvat autoritatea parentala, cu consecinte negative pentru dezvoltarea copilului (stilurile autoritar, permisiv, neglijent, punitiv).