[Libertatea, da, libertatea!]


de Álvaro de Campos

(Fernando Pessoa)

Libertatea, da, libertatea!

Adevărata libertate!

Să gândeşti fără dorinţe şi fără convingeri.

Să-ţi fii proporiul stăpân neinfluenţat de romane!

Să exişti fără Freud şi fără aeroplane,

Fără cabarete, nici măcar în suflet, fără viteze, nici măcar în oboseală!

Libertatea de a vagabonda, de a gândi sănătos, de a iubi lucrurile naturale,

Libertatea de a iubi morala, necesară ca să dai viaţă!

Ca un clar de lună atunci când se deschid norii,

Marea libertate creştină din copilăria mea cu rugăciuni

Îşi desfăşoară brusc pe întreg pământul mantia argintie până la picioarele mele…

Psalm pessoan


Fă-mă mare ca Soarele, ca să te pot adora în mine;
si fă-mă curat ca luna, ca să-ti pot înălta rugăciuni în mine;
si fă-mă limpede ca ziua ca să te pot vedea întotdeauna în mine
si să-ti înalt rugăciuni si să te ador.
Doamne, ocroteste-mă si sprijină-mă.
Dăruieste-mă ca să mă simt al tău.
Doamne, scapă-mă de mine.
Fie ca livada mea să rodească fructe plăcute.
Fie ca tie si via mea să-ti dea vin.

(Fernando Pessoa – Cronica vietii care trece; traducere de Dinu Flămând si Micaela Ghiţescu)

Sens şi dor


Iar câtă vreme versurile mele au un înţeles de ce să nu aibă unul şi universul?
Spuneţi-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depăşeşte întregul?
Şi în ce biologie volumul organelor
Are mai multă viaţă decât întreg corpul?

***

Toate teoriile, toate poemele
Dăinuie mai mult decât această floare,
Dar sunt ca ceaţa, neplăcute şi umede,
Şi mai înalte decât floarea asta…
Înălţimea sau durata nu sunt deloc importante…
Sunt doar înălţime şi doar durată…

***

Navă ce pleci departe,
Cum se face că, spre deosebire de alţii,
Imediat ce dispari, nu-mi mai e dor de tine?
Căci atunci când nu te văd, încetezi să exişti.
Iar dacă ţi-e dor de ceva ce nu există,
Simţi acest lucru pentru nimic;
Nu de navă, de noi ne este dor nouă.

(Fernando Pessoa – Poeme desperecheate; traducere de Dinu Flămând)

Acolo şezum şi plânsem


La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: « Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului! » Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? (Psalmul 136)

Am dansat în copilărie pe Rivers of Babylon şi nu aveam habar că Boney M cântă pe versete din Biblie.

De unde era să ştiu? La şcoală ne pomeneau de Dosoftei când era vorba de istoria literaturii române, dar numai titlul: Psaltirea în versuri.

Dacă ne-ar fi deschis şi cartea, am fi dat peste Psalomul 136, care curge dintru început într-o frumoasă limbă românească:

La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acoló șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte.

Dosoftei îşi ia mici libertăţi poetice în traducere. Boney M respectă textul canonic. Dosoftei adaugă lacrimi. Boney M creează un gospel disco. Poate exista un gospel disco? Şi dacă da, poate muzica disco să ducă tristeţea plânsului sau, şi mai mult, tristeţea celor care nu mai pot să plângă?

Cum vă spuneam, dansam pe Boney M, iar cuvintele de după primul vers treceau pe lângă mine. Iar plânsul (« we wept ») se pierdea în yeee-ul dinainte (care părea mai degrabă vesel). Cântam făra să ştiu « cântarea Domnului în pământ străin ».

Cum am ajuns să vă scriu despre apa Vavilonului? Pentru că am iniţiat o rubrică de biblioterapie şi prima temă care mi-a venit în minte a fost plânsul. Plânsul care poate fi o eliberare (grecii de duceau la teatru ca să plângă, realizând astfel catharsisul) sau o otravă lentă (a nu mai putea să plângi e însă întotdeauna o otravă mai puternică).

Iar prima carte care mi-a venit în minte în legătură cu plânsul (mai bine zis cu lipsa lacrimilor) a fost Întunecare, de Cezar Petrescu. În care unul dintre capitole are titlul Acolo şezum şi plânsem.

Apoi, ajungând la psalm, mi-am dat seama care ar putea fi alte două lecturi terapeutice: Harpa şi umbra, de Alejo Carpentier şi poemul Acesta, de Fernando Pessoa.

Dar am dat şi peste un Tudor Gheorghe, care chiar găseşte notele potrivite pentru plâns, neplâns, amintire şi uitare, aşa cum se ivesc ele din pslmii traduşi de Dosoftei şi din poemul lui Miron Costin, Viaţa lumii. I-auziţi:

http://www.youtube.com/watch?v=O5prZaJmVFE

http://www.youtube.com/watch?v=QNA2A3yNaQk

P.S. A citit cineva Stranger in a Strange Land de Robert Heinlein?

Nebun sau geniu?


Într-o zi, într-un restaurant, în afara spaţiului şi a timpului,
Mi-a fost servită iubirea sub formă de măruntaie reci.
I-am spus delicat omului de la bucătărie
Că le preferam calde
Fiindcă măruntaiele (gătite după reţeta din Porto) nu se mănâncă niciodată reci.

S-au luat la ceartă cu mine.
Nu poţi avea dreptate, nici măcar la un restaurant.
N-am mâncat nimic, n-am mai vrut nimic, am cerut nota
Şi am ieşit să străbat strada în lung şi-n lat.

Cine ştie ce vor să spună toate astea?
Eu nu ştiu, şi tocmai mie mi s-a întâmplat…

(Ştiu că în copilăria fiecăruia dintre noi a existat o grădină
Publică, o grădină a lui ori a vecinului
Şi ştiu bine că stăpână pe aceste grădini era doar joaca.
Şi azi e stăpână tristeţea.)

Le ştiu pe toate astea cu vârf şi îndesat,
Însă, dacă am cerut iubire, de ce mi s-au adus
Măruntaie reci gătite după reţeta din Porto?
Nu e o mâncare să poată fi consumată rece,
Dar rece mi-a fost adusă.
Nu m-am plâns, doar că era rece,
Niciodată nu poate fi consumată rece, dar rece mi-a fost adusă.

(Álvaro de Campos  – Măruntaie după reţeta din Porto, în Fernando Pessoa – Opera poetică, traducere de Dinu Flămând)

Fado de Pessoa


Un fado pessoan/ Într-un cartier din Lisabona/ Un poem lusitan/ În cuvintele lui Camões/ Un pescăruș pe pământ/ Un subiect predicat/ Un port uitat/ Un vapor ancorat//

Vantul duce/ Doar  vorbe/ Pastrează-ti in piept/ Ingenuitatea//Figură de stil/ Vocea ta în arcul/ Unui vers deja risipit/ In privirea lui Pessoa//

O frază perfectă/ Și un sărut prelungit/ O ușă deschisă/ Lasă să treacă miros de păcat/ O chitară cu cu pană/ Auzită  în prag/ Într- un oras elegant cu vedere la chei//

Leva-as o vento/ Meras palavras/ Guarda no peito/A ingenuidade//

Figura de estilo/ Tua voz na proa/ De um verso já gasto/ No olhar de Pessoa//

Leva-as o vento…

Pentru că nu am ajuns azi la concertul Anei Moura (timisorenii o pot vedea poimâine, 5 octombrie, la Teatrul National), am ascultat cateva fado si am tradus unul (Fado de Pessoa). Il puteti asculta aici. Bonus : Ate ao Verao.

Pessoa, platanii, Plevna


Le iubesc pe cele pe care le văd fiindcă  voi înceta

Într-o zi sau alta să le mai văd
Şi îmi place de asemenea că ele sunt.

În intervalul placid unde mă simt iubind

Mai mult chiar decât mă simt fiind,
Îmi place să le am pe toate, chiar si pe mine.

(Ricardo Reis Ode si alte poeme, traducere din portugheză de Dinu Flămând)

Cand am revazut pozele cu platani de la Plevna mi-a venit brusc dorul de Lisabona (la Lisabona am indragit prima data platanii). Asa ca am pus aici o poezie scrisa de Ricardo Reis (heteronimul lui Pessoa) care se potriveste cu senzatia pe care o am adesea in zilele insorite de septembrie, cum că prezentul se intensifică.

A explica = a micsora


O valor das coisas não está no tempo que elas duram, mas na intensidade com que acontecem. Por isso, existem momentos inesquecíveis, coisas inexplicáveis e pessoas incomparáveis. (Fernando Pessoa)

(« Valoarea lucrurilor nu stă în timpul cât dureaza, ci în intensitatea cu care se întâmplă.  Astlel, există momente de neuitat, lucruri inexplicabile, persoane incomparabile. »)

Ne petrecem prea mult timp încercand sa uităm, sa explicăm, sa comparăm. Uităm pentru că nu putem să întelegem, explicăm ce nu vrem să întelegem, comparăm fără să întelegem la ce serveste comparatia.

Terapie noematică (1.1.4.): Săgeata timpului


No acaso da rua o acaso da rapariga loira.
Mas não, não é aquela.
A outra era noutra rua, noutra cidade, e eu era outro.

Perco-me subitamente da visão imediata,
Estou outra vez na outra cidade, na outra rua,
E a outra rapariga passa.

(Álvaro de Campos – Acaso)

(Din întâmplare-n stradă se-ntamplă o fată blondă./ Dar nu, nu e aceea./ Cealaltă era pe o altă stradă, într-un alt oras, si eu era altul.// Brusc îmi pierd vederea de aproape,/  Sunt altădată în celălalt oras, pe cealaltă stradă,/ Si cealaltă fată trece)

1.1.4.0. « Imi vreau viata mea inapoi ». Nu merge decât înainte.

1.1.4.1. De pe la 10 ani intram in timpul ireversibil.  Si ne bucuram ca nu vom mai fi niciodata mici. Pana cand nu ne mai bucuram ca nu putem avea toate lucrurile « ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi ».