Cinci poveşti despre dragoste


Nu cinci poveşti de dragoste, ci despre dragoste. Nu trăitul povestit, ci netrăitul – ce ar fi trebuit să fie, punând în umbră ce a fost.

1. Povestea omului potrivit – undeva în lume se află cineva care e complementul exact al dorinţelor mele.

Clasicul mit al jumatatilor. Fiinte perfecte au fost sectionate la inceputul lumii si de atunci jumatatile se cauta pentru a reface fuziunea originara.

Cum se face ca ne asteptam sa ni se intample o intalnire atat de improbabila? Fiecare dintre noi se simte special pe lumea asta, intr-un fel sau altul.

Dar descopeim curând, ca in romanele ruseşti, ca ne-a apropiat mai mult nevoia de a nu fi singuri decât potrivirea deplina a dorintelor noaste. Si suntem dezamagiti ca 1/2 din fiinţa perfectă + 1/2 din fiinţa perfectă = 2 fiinte imperfecte.

Şi chiar dacă nu ni s-a părut, şi potrivire a fost, asta nu însemnă că acum putem să lenevim culegând fructele perene ale acelei potriviri din ziua întâi. Venim din direcţii diferite, cu bagaje diferite, aşa că, dacă lăsăm să lucreze doar natura şi timpul, curenţii care ne-au adus la  întâlnirea nostră magică ne vor şi despărţi. Dacă vrem să rămânem împreună trebuie să învăţăm să navigăm împreună.

Mitul jumătăţilor e relatat de Platon. Platon nu a prea nimerit-o cu ideile despre dragoste (ca să nu mai vorbim de catastrofa pe care a provocat-o în gândirea politică!). Ca antidot la acest mit reînviat de romantism vă propun să recitiţi o poveste românească: Ileana Sânziana.

timp2. Povestea timpului potrivit

Pe lângă oportunităţile ratate pentru că umblu cu mitul jumătăţilor în cap, mai există şi un alt tip de ochelari de cal pe care îi poartă căutătorii de potrivire: aşteptarea momentului ideal.

La început e mereu « prea devreme » – « nu vreau să mă implic deja, sunt prea tânăr, vreau să mă mai joc ». Apoi, aproape fără veste, aceiaşi oameni cred că pentru multe lucruri e deja « prea târziu ».

Pentru boala prea devreme / prea târziu vă propun ca lectură terapeutică Povestea porcului. Fata de împărat prezintă la început sindromul prea devreme; aşa că se joacă (destul de crud!) cu peţitorii, propunându-le un proiect aparent imposibil…

Dacă vreţi, citim împreună povestea într-una dintre zilele următoare.

fuz3. Povestea unirii totale

Unul din jocurile preferate ale îndrăgostitului este să spere că dacă partenerul îl iubeste cu adevarat, atunci nu mai e nevoie să îi spună care îi sunt dorintele pentru că, desigur, celălalt le va ghici.

Lucrurile par sa mearga asa doar in timpul cat persista iluzia ca nici nu-mi pot dori mai mult decat imi ofera iubitul meu; imi neg dorintele strict personale pentru ca mi se pare ca nimic nu poate fi mai bun decat fuziunea cu partenerul, atat de caracteristica fazei de indragostire.

Distorsiunea de gandire numita îndrăgostire, aceea care ne face să credem ca suntem şi vom rămâne in fuziune până la adânci bătrâneţi, trece (în cel mult 3 ani). Şi atunci, unu plus unu  nu mai face, magic, unu ci ajungem la egalitatea banală 1+1 = 2. Două personalităţi diferite, câteva potriviri (din ce în ce mai puţin « magice »!) şi destule diferenţe care trebuie gestionate.

De altfel durabilitatea unei relaţii depinde mai puţin de potriviri cât de modul în care cuplul gestionează diferenţele. O demonstraţie cu stil a acestei teoreme dă Tolstoi în Anna Karenina.

control4. Povestea elixirului dragostei

E o poveste de control. E căutarea unei reţete afrodisiace fără greş.

Nu e greşit să cred că într-o relaţie e de lucru. Partea proastă e că uneori e considerat esenţial controlul asupra pasiunii, adică exact asupra elementului cel mai incontrolabil al relaţiei amoroase.

E ca şi cum ai număra paşii de dans. Nu merge. Ce poţi face e să ai o sala de bal convenabilă, o muzică bună şi, desigur, chef de dans. Dar pasiunea are propriul ei ritm. Aş spune că e unul în trei timpi, ca şi în multe dansuri: depărtare-apropiere-contact-depărtare-apropiere-contact…

Daţi voie relaţiei să respire. Dansaţi.

Dacă vreţi să vă detaşaţi cu un zâmbet de această nevoie de control a emoţiilor celuilalt, luaţi aminte la Visul unei nopţi de vară al bătrânului Will.

lion5. Povestea oglindirii

Echo s-a îndrăgostit de Narcis, dar Narcis nu o băga în seamă pe Echo. Echo s-a stins de durere rămânând în urma ei doar vocea (ecoul). Narcis a fost pedepsit de Nemesis cu… dragostea pentru propria lui imagine. Şi a murit înecat în apa care îi reflecta chipul iubit.

O variantă a mitului se prelungeşte şi în îndemnul (foarte la modă azi) : învaţă să te iubeşti ca să poţi să iubeşti. Sfatul ar fi bun dacă ar preciza că nu e vorba să iubeşti imaginea exterioară, gusturile tale, modul tău de viaţă, ci să descoperi, să accepţi şi să iubeşti ceea ce este cel mai înauntrul tău (intimus) şi să poţi oferi apoi fără frică din darurile acestui spaţiu interior.

Narcisul contemporan iubeşte iniţial ecoul propriilor sale preferinţe. Apoi se plictiseşte şi Echo devine vinovatul de serviciu pentru această mare plictiseală.

O iniţiere antinarcisică poate fi Frumoasa şi Bestia.

Acestea au fost cele 5 poveşti despre dragoste şi cele 5 poveşti de dragoste. Noapte bună, adulţi!

Mâine (1)


Frederica… Numele era scris cu bleu foncé. Fond alb. Chenar auriu. Rever larg, bleu ciel, esarfa galbenă, cer gri lejer olandez.

– Din cauza timpului nefavorabil decolarea pe aeroportul Lowfish va întârzia cu 145 de minute.

« Decolarea pe…? »

Probabil că spusesem deja asta cu voce tare, pentru că am auzit-o pe cea numită Frederica răspunzându-mi:

– Da, domnule, decolare pe Lowfish, spusese ea cu un zambet derutant plasat cu accent tonic pe « domnule ».

– Nu era posibil sa aterizăm pe … pardon (tocmai imi picase fisa: eu voi ateriza cu siguranta maine !) …să decolăm pe un alt aeroport? O să avem combustibil pentru 145 de minute?

– Nu vă faceţi probleme, domnule (cu un zâmbet circumflex pe o), pe masură ce va curge timpul vom avea din ce în ce mai mult combustibil…(oftează)… S-ar putea chiar să fie nevoie să aruncăm o parte din combustibil dacă vremea nu se va îndrepta mai repede.

– Şi nu am putea decola pe un aeroport mai îndepărtat, daca tot vom avea atâta combustibil?

– Nu, domnule, acest zbor e legat de un punct fix din trecut (zâmbetul se ascunse în tăcerea dintre buzele care abia se atingeau si ochii verzi cu lumina racoroasă a pădurilor din Amersfoort )… Nu aţi dorit un vin?

« …2012…Namaqua…Bloemfontein…. » Citeam pe sticla de vin şi mă simteam ceva mai încrezător în trecut: erau dovezi solide că anul 2012 chiar existase. Iar citirea numelui Bloemfontein făcea ca până şi existenţa lui Jules Verne să fie mai probabilă…

Din păcate, cu puţin timp înainte voi fi fiind în sala de aşteptare a aeroportului, acolo unde a fost întotdeauna mâine…

(va urma)

Terapia noematică(1.0): Impasul


1.0. Punctul de start al oricărui traseu terapeutic este constientizarea impasului.

« – Cu ce vă pot ajuta?

 – Nu stiu, sper să îmi puteti spune dumneavoastră. »

Dacă as incepe să intreb acum despre somn, dispozitie, apetit, idei, senzatii, as primi niste cuvinte de completat pe liniile punctate in formularul meu diagnostic. Omul ar presupune ca nu am timp de pierdut cu povesti si s-ar conforma.

 » – Spuneti-mi mai multe despre dumneavoastră…

  – Nu stiu cat timp avem … Nu stiu se unde să incep… »

Sunt aproape sigur ca stie de unde sa inceapa: cat mai de departe. Ca sa aiba o scuza (lipsa de timp ar fi o scuza onorabila) pentru a nu ajunge cu povestea acolo unde n-ar mai putea evita constatarea impasului existential.

 » – Poate că începeti cu ceea ce va supără cel mai mult acum …« 

Povestea incepe cu Impasul.

Si daca va ganditi bine, toate povestile incep cu un impas:

« Cică erau odată o babă și un moșneag: moșneagul de-o sută de ani, și baba de nouăzeci; și amândoi bătrânii aceștia erau albi ca iarna și posomorâți ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii » (Povestea Porcului)

Ce profesie avea domnul K.?


« Imaginația mea nu este deosebit de vie, în general vorbind am nici înclinația, nici capacitatea de a imagina ceva în detalii precise ceea ce-mi pare ireal […]
Capacitatea mea de a empatiza cu gândurile și sentimentele altora este decenta, dar cunoștințele mele despre natura umană se bazează mai puțin pe înțelegerea directă decât pe experiențele bogate pe care profesia mea mi-a adus.[…]
Ca regulă, după câteva luni nu-mi amintesc nimic dintr-o poveste lungă, cu excepția câtorva resturi mizerabile. Am reușit ceva mai bine cu numele de plante, pe care am început să le învăț în tinerețe, și, de asemenea, cu vocabularele străine. Cu toate acestea, memoria mea s-a dovedit dezastruoasă atunci când vine vorba de nume și fețe de oameni . »

Nonpacientul englez


Dupa ce medicina bazata pe dovezi (evidence-based medicine) a dominat scena ultimului deceniu al secolului trecut si inceputul secolului XXI a venit vremea postmodernismului si in serviciile de sanatate. Royal Society of Medicine a recunoscut ca majoritatea britanicilor care au nevoie de ingrijiri de sanatate sunt nesatisfacuti de serviciile medicale. Iar cauzele principale ale nemultumirii pot fi grupate in 3 categorii:

  1. Oamenii sunt nemultumiti de  rezultatele ingrijirilor. Aici o buna parte din vina o poarta asteptarile nemasurate pe care le-a creat medicina in deceniile marilor ei victorii.
  2. Oamenii sunt nemultumiti de dezumanizarea relatiei medic-pacient, care devine , din ce in ce mai des,  o interactiune cu tehnologia.
  3. Oamenii nu mai accepta naratiunea clasica a medicinei moderne – aceea a organismului ca mecanism. Subiectul nu mai vrea sa fie obiect.

In acest context, medicina postmoderna ar pune accentele pe pluralitatea perspectivelor in ceea ce priveste rezultatele dezirabile, in ceea ce priveste relatia dintre terapeut si client si in ceea ce priveste povestea personala si subiectiva a suferintei si bolii.

Va trebui sa luam in considerare nu doar opinia medicala asupra eficientei unor tratamente, ci si perspectiva clientului asupra acceptabilitatii, costurilor si noimei acestor proceduri. Comunicarea cu persoana in suferinta va fi recunoscuta ca o abilitate clinica de baza; nimeni nu ne va mai credita ca stim ce facem daca nu vom intelege nevoile si prioritatile clientului si daca nu vom reusi sa-i comunicam aceasta intelegere. Si se va cere medicului sa participe la construirea unei povesti cu noima (pentru client) despre suferinta si vindecare.

Am descoperit, cu surprindere, si un promotor informat al medicinei postmoderne. N-as fi ghicit nici intr-o mie de ani ca persoana respectiva este un cititor avizat si intuitiv al literaturii medicale. Functia lui oficiala, aceea de patron al Royal Society of Medicine, ii cere, e adevarat, sa tina din cand in cand cate un discurs la sedintele festive, pentru care ar putea beneficia de ajutorul unor « scriitori » competenti. Dar scriitura tradeaza un diletant (in sensul pozitiv al acestui termen). In plus, Charles of Wales a sustinut aceleasi idei de 30 de ani incoace; iar in 1982, la apogeul puterii medicinei moderne, a vorbi in cadrul distinsei adunari despre medicina postmoderna era « aproape o erezie »; isi putea permite asta ca alteta regala, dar chiar si alteta sa a simtit reactia contrariata a Societatii.

« Timp de mulți ani, am pledat pentru o abordare integrată a medicinei și sănătatii. Prin medicină integrată inteleg un fel de ingrijiri care integrează cel mai bine noua tehnologie și cunoștințele actuale cu înțelepciunea antică.[…]

Importanța acestor elemente umane a devenit foarte evidenta în știința medicală contemporană. Sir Michael Marmot a demonstrat în mod convingător că starea de sănătate a angajaților este legată de măsura în care acestia se simt în măsură să își îndeplinească rolul, în funcție de propria lor judecată. Profesorul Blackburn, câstigator al Premiului Nobel pentru Medicină, a oferit dovezi indicând faptul că un nivel ridicat de stres poate duce la telomere scurtate, care sunt elemente critice care leagă cromozomii. Acest lucru, la rândul său accelerează procesul de îmbătrânire. Cu cercetari de acest fel, noi nu mai putem continua sa vedem mintea si corpul  ca entitati separate și care interacționează doar ocazional. Deoarece acestea sunt unul și același lucru. Abordarea noastră științifică și terapeutică are acum  nevoie, cu siguranta, sa avanseze într-un mod care să încurajeze și îmbrățișeze o nouă înțelegere între sperantele, perspectivele și credințele pacientului, pe de o parte, și functionarea corpului său, pe de alta parte. »  (articolul complet, aparut in J R Soc Med 2012: 105: 496–498 – aici)

[Nu înŢelegi]


Nu înțelegi pentru că nu eşti atent la ceea ce auzi, pentru că nu distingi între important şi accesoriu, pentru că suferi de surzenie intelectuală, pentru că ți se pare că ceea ce auzi nu te priveşte. Nu înțelegi pentru că ceea ce auzi nu e « în drumul tău » obişnuit, pentru că te raportezi inadecvat la ceea ce auzi, pentru că nu ai disciplina de a merge până la capăt pe urma a ceea ce auzi. (Andrei Pleşu – Parabolele lui Isus)

 

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Sisif avea o sarcină clară


Nu si noi. La sfârsit de luna, de trimestru, de semestru, trebuie sa demonstram ca nu facem degeaba umbra pamantului punand toate faptele vietii noastre in tabele. Daca nu apare in casuta corecta, fapta respectiva nu exista. Daca nu are atasat codul corect, ora de lucru respectiva nu exista. Daca faci ceva care nu e prevazut in tabel, in tot acel timp nu existi. Si vin tabele noi la fiecare doua saptamani. Cu instructiuni de completare care sa usureze munca. Pentru fiecare rand din tabel trebuie sa citesti doua randuri de instructiuni, revizuite si adaugite la fiecare doua sapatamani.

Am zis de Sisif pentru ca eram cu Camus in cap inca de la metrou unde am auzit in treacat « era 3-0 inca in minutul 24 ». Eu ma gandeam in momentul ala la filmul lui Fassbinder pe care vi l-am propus sambata si care se termina cu « S-a terminat!!! Germania este campioana mondială ». E vorba de celebra finala din 1954, de la Berna, Ungaria – Germania. Atunci Ungaria avea 2-0 dupa primele 8 minute! Legatura dintre Ungaria lui Puskas si Albert Camus am facut-o intr-un alt articol.

Asta a fost prima intalnire cu Camus pe ziua de azi. A doua a fost legata de celebra fraza pe care i s-a atribuit:«S’il faut choisir entre la justice et ma mère, je choisis ma mère» (de fapt, fraza completa era:«En ce moment, on lance des bombes dans les tramways d’Alger. Ma mère peut se trouver dans un de ces tramways. Si c’est cela la justice, je préfère ma mère»).  Carolina F a gasit o formula frumoasa de iesire din acest tip de dilema: « Prietenia adevarului este buna, un prieten adevarat si mai bun » (in latina, pe blogul Imaginaria latina dicta).

A treia oara m-am gandit sa conversez cu algerianul pe marginea unei fraze pe care chiar a scris-o: « trebuie sa alegi: sa traiesti sau sa povestesti ». A rezultat o poveste despre bunica Olga pe care o puteti citi la Admiratii. Tot acolo am scris despre generozitate si imi dau seama ca si articolul Nu-ti poate nimeni lua puterea de a da s-ar potrivi cu epitaful lui Camus:

Je comprends ici ce

qu’on appelle gloire

le droit d’aimer sans

mesure

Luna dovleacului


A început să se simtă frigul. A început să scadă lumina zilei. În cabinet intra tot mai des depresiile de toamnă.

E timpul să reactivez în creierul meu faţa luminoasă şi caldă a toamnei, aceea care o poţi vedea prin ochii şi gura şi nasul  unui dovleac  în care pui o lumânare.

Cum nu mai pot ieşi cu dovleacul pe uliţă, am soluţia intensificării maxime a amintirii prin miros (şi la om creierul olfactiv este strâns legat de zonele memoriei de lungă durată). Pun, aşadar, un dovleac la cuptor.

Mai întâi o sa fie mirosul de coaja arsă, înţepându-te cu o nelinişte: dacă şi mirosul catifelat al dovleacului copt s-a rătăcit în labirintul memoriilor infidele şi nu va veni azi?

Când scriu acest rând am deja în creier doze sănătoase de endorfine, dopamină şi serotonină, secretate ca urmare a contactului cu o radiaţie electromagnetică luminoasa cu lungimea de undă de 580 de nanometri, asociată cu o radiaţie calorică (similară celei pe care o simţi când îţi apropii faţa de ferestruicile unui dovleac după ce a luminat un ceas sau două) şi, mai ales, cu o concentraţie potrivită de molecule odorante, care stimulează cilii olfactivi ai piramidei nazale (înfiptă în cerul de toamnă bogată al copilariei).

Întamplător sau nu, dovleacul este şi o hrană excelentă pentru creier, conţinând cantităţi semnificative de vitamine B, magneziu şi zaharuri optim dozate. Figurează chiar în capul unei liste cu exemple de meniuri antidepresive, publicată de o organizatie care a compilat evidenţe ştiintifice în legatură cu valoarea terapeutică a alimentelor în tulburările depresive şi anxioase; lista de meniuri face parte dintr-o serie de documente publicate în cadrul proiectului Feeding Minds.

Nu uitaţi însă că la fel de important e şi cum mâncăm, nu numai ce mâncăm. Iar dovleacul merită mai mult decât cinci minute de ingestie grăbită dintr-o placintă. Merită cel puţin două-trei după-amiezi de duminică, în care să îl grijeşti, să stai un ceas în raza mirosului venind din cuptor şi să-ţi laşi mintea să se liniştească printre lucrurile cu adevărat importante.