Cap limpede şi inimă mare


Era un adevarat mentor. Şi unul cu totul deosebit prin aceea că, atunci cand ii solicitai ajutorul, îşi sufleca mânecile şi lucra cot la cot cu tine.

Nu făcea niciodată caz de erudiţia sa (reală, impresionantă!), ci o strecura uneori în discuţie, cu discreţie si cordialitate, astfel încât nu el, ci ideile interlocutorului să fie puse în valoare … (continuarea aici, în seria Admiraţii)

 

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Diana Decean


diana simona decean iuonasCu Diana am fost coleg de serie la facultate. Nu aveam cum să banuiesc atunci că va alege psihiatria. Apoi am facut impreună rezidentiatul si am stiut că va fi un bun psihiatru. Lucru care mi s-a confirmat in modul cel mai limpede cu putintă: prin felul in care vorbesc despre ea oamenii pe care i-a ajutat. Diana lucrează la Ploiesti. Se intamplă ca ploiestenii să se mute in Bucuresti. Si astfel să vad persoane care au trecut si pe la Diana. Si toti acesti oameni vorbesc foarte frumos despre ea. Unii ii spun doamna doctor altii ii spun Diana.

– Diana, esti psihiatru si psihoterapeut. De unde stii cand esti psihiatru si cand esti psihoterapeut?

Formarea in  psihoterapia cognitiv-comportamentală mi-a schimbat, cred, niste aspecte fundamentale ale gandirii. Mi-am insusit in viata personala o parte din ceea ce am invătat. Practic psihoterapia doar la cabinetul privat, cu clienti trimisi de colegi si cunostinte.  Cred insă că gandesc « psihoterapeutic » in relatia cu pacientul aproape tot timpul, devine un fel de a doua natură. Psihiatria este prima mea profesie , cea pe care o practic cand sunt la spital sau cand dau consultatii la cabinet. Incerc să o delimitez de viata personală si de timpul liber pe cat se poate. Mi se pare bine definită, pacientul vine si solicita consultul, il asculti, îi pui intrebari, il observi si apoi pui un diagnostic si stabilesti o linie de tratament. Am constatat ca, in cele mai multe cazuri, asta asteapta pacientul de la mine cand vine in policlinica, un diagnostic si un tratament. In cateva cazuri ma intreaba daca nu exista si alte solutii pentru problema lui. Daca timpul imi permite, incerc sa aflu mai multe si eventual sa fac consiliere. Modul in care ma adresez pacientului este insa tot timpul modul psihoterapeutic empatic, de la intrebari si explicatii pana la incercarea de « normalizare » a suferintei psihice prin care trece.

– Cum ai ajuns psihiatru?

– Daca spun ca « din intamplare » ?… Dupa facultate am facut un an de stagiatura in sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Ploiesti, imi placea, eram tanara, cu multa energie si resurse fizice pentru munca in sala de operatii. Credeam ca acesta este viitorul meu… Apoi a venit examenul de rezidentiat in urma caruia am avut posibilitatea sa optez doar pentru medicina de familie. Am refuzat postul (la Timisoara) si am mers un an ca medic generalist la tara… In al doilea an  mi s-au agravat niste probleme renale mai vechi (litiaza) carora le-am dat atentie abia dupa examen.  S-a dovedit ca aveam TBC renal si am stat in concediu 6 luni pentru tratament… Cred ca optiunea mea pentru psihiatrie a fost influentata de perspectiva data de boala, am cautat o specialitate putin solicitanta fizic pe care sa o fac la Bucuresti. Ceea ce mi se pare important de spus este ca, intr-un fel, viata m-a adus acolo unde imi era locul. Dupa cateva luni in clinica la « Obregia » mi-am dat seama ca imi place si ca mi se potriveste, iar anii de pregatire si practica care au urmat nu au facut decat sa-mi dovedeasca ca « intamplarea » a ales bine pentru mine. Orice medic se vede si se judeca  prin ochii pacientilor lui si cred că impresia, in cazul acesta, este in cea mai mare parte pozitiva.

– Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?

– Depinde de lumea din care vii, de modul in care ai crescut, de imaginea pe care ti-ai creat-o despre propria persoana, depinde de pregatire sau de intuitie, depinde daca stii sau nu ce este psihiatria, depinde de experienta cu boala altuia apropiat, depinde de mass-media (din pacate!) si de o mie de alti factori care nu-mi vin acum in minte.

Esential este faptul ca o suferinta psihica de orice fel are un impact deseori covarsitor asupra propriei persoane si a celor din jur iar asta obliga persoana sau anturajul la un demers oarecare, fie medical, fie alternativ (medicina alternativa, religie, practici subculturale etc) care de cele mai multe ori converg spre consultul psihiatric (uneori dupa o perioada indelungata , dupa epuizarea alternativelor, chiar si atunci cu multa indoiala).

Cred ca iti dai seama ca ai nevoie de ajutor nu numai din cauza simptomelor ci si, sau mai ales, pentru ca acestea iti afecteaza viata personala, sociala, profesionala, iti rapesc din gradele de libertate.

Pozitiv mi se pare faptul ca din ce in ce mai multa lume se adreseaza direct medicului psihiatru, depasind bariera prejudecatilor din societate sau a celor personale.

Intrebarea este totusi grea, exista in fiecare o limita a suportabilului si o imagine a normalitatii, si poate ca de multe ori o suferinta psihica nu este acceptata ca boala, si este traita zilnic ca normalitate in ciuda faptului ca ne erodeaza lent dinspre interior (ca un copac mancat de carii care dupa ani de zile se prabuseste, golit complet pe dinauntru). Alteori boala ataca atat de intens si fundamental incat distruge capacitatea de a discerne realitatea si de a rationa anuland astfel posibilitatatea de (auto)recunoastere a bolii.

–  Oricine intra la tine in cabinet primeste un diagnostic?

–  Da, in masura in care consideram ca orice normalitate/anormalitate este un diagnostic, nu, daca plasam normalitatea si sanatatea in afara diagnozei.

Cuvantul diagnostic suna ca o sentinta pentru multi pacienti, o parte dintre ei insa pleaca acasa  diagnosticati ca normali sau sanatosi din punct de vedere psihic, chiar daca se plang de anumite stari neplacute (de exemplu, in cazul unui doliu recent); acestia sunt consiliati si chemati eventual la un control dupa o perioada de timp.

– Cat de eficiente ti se par tratamentele pe care le propui?

Medicina are limitele ei, nu face minuni. Tratamentul farmacologic este, din punctul meu de vedere, esential  pentru anumite grupe de boli, optional pentru altele.

In aceasta era a medicinei bazata pe dovezi ni se ofera remedii testate si supertestate, cu eficienta dovedita clinic. Cu toate acestea, acelasi medicament se dovedeste util pentru un pacient, fara efect sau poate chiar nociv pentru altul. Nici un medicament nu este perfect. Toate medicamentele au si efecte secundare. Nu avem inca toate datele despre ele, de multe ori timpul scoate la iveala aspecte noi si uneori nu placute in ceea ce priveste un medicament. Dar astea sunt datele, asta este realitatea cu care ne confruntam, asta este dilema cu care ne confruntam zilnic, « primum non nocere » (« in primul rand sa nu faci rau »), parca asa zicea latinul. Asta cred eu este crucea noastra. Sa actionam cu mana sigura pe un teren presarat cu surprize. Sa nu putem fi supraoamenii care se doreste sa fim.

Revin la intrebare. In mare parte sunt multumita de posibilitatile terapeutice actuale. Ma gandesc tot timpul ca acum saizeci de ani nu exista apropape nimic. Ma gandesc cum era inainte, ma uit la pacientii din fata mea si ma gandesc « daca am fi in secolul 19, ce as putea face pentru ei ? ».  Si daca gandesc asa, lucrurile devin mai simple si alegerile mai clare.

– Care crezi ca sunt cele mai bune mijloace pentru a-ti mentine sanatatea mintala?

Cred ca raspunsul poate fi unul religios sau  filosofic. Ca mod de viata constant. Poate nu numai, dar aste sunt primele care imi vin in minte.

Cred ca exista  o predestinare implacabila care convietuieste in noi cu liberul arbitru, cu constiinta si cu capacitatea noastra de invatare si adaptare. Nu te poti impotrivi psihozei, daca esti vulnerabil, decat pana la un punct. Dincolo de el,  tot ce poti face este sa te adaptezi , sa devii cat mai functional in noii parametri care iti definesc existenta, si asta inseamna, de fapt, sa-ti pastrezi sanatatea psihica.

In cazul nevrozelor, nimeni nu se naste invatat (din pacate), purtam povara unor experiente nefaste, pe care terapia incearca, si uneori reuseste, sa le demonteze.

Dincolo de boala psihica, in orice forma a ei, este un OM, cu valorile lui si modul lui de a se raporta la sine si la univers.

Daca reusesti

  • sa fii egoist doar atat cat trebuie ca sa supravietuiesti,
  • sa recunosti care sunt lucrurile cu adevarat importante din viata ta,
  • sa nu faci excese,  
  • sa iubesti sincer oamenii,
  • sa nu-ti pierzi uimirea in fata acestui univers minunat construit inaintea timpurilor,
  • sa accepti ca multe lucruri care se intampla sunt dincolo de controlul tau,
  • sa nu devii delasator cu cele care-ti revin ca responsabilitate,

cred ca ai o sansa la acest echilibru interior care este numit sanatate psihica.

– Da-mi voie sa remarc frumusetea si echilibrul acestor « 7 porunci ». E randul tau sa-mi pui doua intrebari.

– Care crezi ca este impactul erei informatice, cu toate bunele si relele pe care le aduce, asupra sanatatii psihice ?

– Mai multe patologii ale limitei. Una dintre marile capcane ale tehnologiei, mai ales ale tehnologiei informatiei este iluzia ca nu exista limite. Asadar, mai multe tulburari legate de stres, mai multe anxietati, mai multe depresii. In al doilea rand, mai multe tulburari de personalitate – asta in masura in care conceptul de tulburare de personalitate va mai avea vreun sens intr-o lume din ce in ce mai putin structurata si structuranta. Altminteri, problema nu e tehnologia. In principiu, cunoasterea da putere. In principiu, puterea da libertate. Mai ramane sa stiu cum sa-mi folosesc libertatea. « Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos ».

– Este arta conversatiei clasice un fenomen pe cale de disparitie in randul tinerilor?

– Dupa cate vezi, si noi « vorbim » acum la doua tastaturi. Clasic devii dupa moarte. Dupa o moarte in care nu mori cu totul. Conversatia « clasica » pare sa revina in moda, dupa vreo 20 de ani de traversare a desertului. Mie mi se pare ca lucrurile iau o turnura interesanta: tineri care redescopera savoarea conversatiei si persoane mai in varsta care au uitat cum se face conversatie, sau chiar mai rau, o considerea o pierdere de vreme.

– Diana, iti multumesc pentru aceasta conversatie asistata de calculator. Ai ultimul cuvant. Pune, te rog, o intrebare cititorilor nostri.

As intoarce catre cititori o intrebare a ta, astept interesata raspunsurile.  Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?

Terapia noematică (0.1): o introducere pozitivă


0.1.Terapia noematică e o incercare de reconstructie a unui dialog intre un eu si un tu. Clientul va incerca sa se descopere ca eu, iar terapeutul să faciliteze relatia de incredere cu tu-ul.

0.1.1. Ce poate face terapeutul pentru client?

a) Să creeze un spatiu psihologic sigur, in care clientul sa poata vorbi mai liber despre sine si cu sine însusi.

b) Să ajute la constientizarea impasului

c) Să ofere intelegere, sprijin si feedback constructiv

d) Să ajute clientul să genereze noi strategii de adaptare si să ii fie alaturi in procesul de exersare a acestor noi strategii

e) Să faciliteze reconstructia sensului povestii de viata a clientului.

0.1.2. Ce nu poate face terapia?

i) Nu-ti spune ce obiective de schimbare sa alegi.

ii) Nu-ti judeca valorile.

iii) Nu-ti da retete ale fericirii.

iv) Nu-ti da asigurari pe viata.

Nebunia normalitatii


Pe 18 decembrie 2012, Danielle Canarelli, psihiatru francez, a fost condamnată la 1 an de închisoare cu suspendare pentru « omucidere involuntară ».

Ce s-a întâmplat?

Joel Gaillard, pacient cu schizofrenie, l-a ucis pe partenerul bunicii sale si a fost declarat lipsit de discernamânt. Familia victimei s-a indreptat împotriva medicului care l-a tratat pe Gaillard timp de 4 ani si l-a vazut cu 20 de zile inaintea faptei.

In esenta, doctoritei Canarelli i s-a reprosat ca nu a impus internarea nevoluntara si ca a anuntat politia dupa 3 ore din momentul in care pacientul a parasit camera de garda; judecatorul a spus: « asta inseamnă ca un pacient a plecat in oras in timp ce chiar dumneavoastra ne spuneti ca era in stare proasta si putea face rau ». Rau pe care l-a facut peste 20 de … zile!

O judecata complet irationala a unei societati care are nevoie de tapi ispasitori.  Si un precedent inacceptabil in redefinirea profesiei psihiatrice.

Cuvintele sunt pâine


Am constatat cu bucurie ca mica mea postare depre admiratie a ajuns la 1000 de vizualizari.

A fost exact ce imi trebuia intr-o zi in care am aflat ca exista un cont facebook care titreaza cu majuscule Presedintele Nostru, ca in Pater Noster, iar dintr-un clip aflam ca el nu a GRESIT niciodata, iar cei ce-l critica nu au avut niciodata dreptate, ca « sunt unii » care sunt de alta parere, dar Presedintele e UNUL (majusculele nu imi apartin!).

Sigur ca nici macar cei 3000 care au dat like nu il venereaza pe « PN », dar baietii care injosesc cuvintele stiu bine ce fac: incearca sa arunce in derizoriu capacitatea cuvintelor de a evoca lucruri mari; astfel pot spera ca batalia politica sa ramana in noroi, la nivelul cuvintelor de maruntis, iar cuvintele mari, care sa poata vorbi despre morala civica, sa-si dea duhul.

Cuvintele sunt painea mintii. Despre asta am scris azi si in  Culorile depresiei (articolul Cum si când se trateaza depresia).

Chocolat Pinel


« être chocolat » inseamna a fi stupefiat,  a fi inselat in asteptari, sau luat de prost.

Legenda Pinel – Eliberatorul a aparut dupa moartea lui. O legenda menita sa linisteasca unele constiinte cu sugestia ca problema alienatilor fusese rezolvata. Pinel nu a contribuit in nici un fel la acest mit, nu a fost el « şocolatierul ».

Mai multe despre Pinel si epoca nasterii psihiatriei aici, aici, si aici (in Psihiatria 202)

De ieri până azi


În aşteptarea primului client am ascultat, pentru a ieşi din amorţeală, We shall overcomeSub efectul cantecului mi s-a conturat in minte un portret bun de pus in galeria de Admiraţii.

Pentru că a fost aglomeraţie în trafic şi clientul nu a mai ajuns, am avut timp să pun acest portret pe hârtia virtuală sub titlul  Sir Robert al Brazdelor.

Următorul client avea o problemă de somn. La fel şi al patrulea. Aşa că am făcut şi refăcut desene cu serotonina şi adrenalina. Le-am trecut azi pe curat şi le găsiţi în bucata de stres nr. 9 – Somnul şi stresul.

În timpul plimbării (în pas vioi) de după masa de prânz, am găsit rima finală la Saga fără sfârşit; acum e un sonet, aşa că l-am rânduit în raftul cu sonete.

Seara fac fişe pentru Corp şi minte; am constatat că a trecut mai mult de un an de când am început Psihiatria 201 şi am pus contorul la 202, imediat după ce postasem episodul 12.

Azi dimineaţă m-am trezit târziu, cu un rând visat din Pessoa.

A nossa vida não tinha dentro. Éramos fora e outros.(Viața noastră nu a fost în interior. Eram în afară și alţii.)

Un psihiatru cu stil


António Lobo Antunes a asteptat in biblioteca mea aproape zece ani inainte de a ma decide sa il cunosc. Nu stiu cum s-a intamplat. Am citit in acesti ani aproape tot ce a scris Saramago si nimic de ALA. Intre timp am invatat portugheza citind romane de Paolo Coelho si imi propusesem sa il citesc pe Lobo Antunes in original; Saramago si, mai tarziu, Pessoa au fost lecturile in portugheza in urmatorii ani. In 2007 mi-a fost recomandat cu entuziasm de doua colege psihiatre din Portugalia (Lobo Antunes este si specialist in psihiatrie, pe care a practicat-o pana in 1985, dupa ce participase, la inceputul anilor « 70, ca medic militar – chirurg -, in razboiul colonial din Angola). In 2009 a fost in Romania si am fost incantat de stilul sau in exprimarea orala, dar excelenta traducere a Micaelei Ghiţescu dupa As Naus a ramas in continuare pe raft. In 2010 am fost in vacanta Portugalia si pregatisem cartea, inspirat intitulata in româneste Întoarcerea caravelelor, ca lectura de vacanta; am uitat-o pe noptiera. Timpul ei nu venise. Timpul ei a fost copt in aceasta vacanta reconfortanta in Bulgaria, cu dupa-amieze vaporoase, care formau o urzeala potrivita pentru a sustine proza densa a maestrului lisboet.

Imi face placere sa transcriu aici o pagina (aproape) la intamplare.

Un profesor vienez si un « doctor de Paris »


Eminescu nu a fost nebun. Eminescu a avut o boala. Care nu era data de sifilis.

Cine zice asta? Profesorul Maximillian Leidersdorf, care l-a consultat pe Eminescu in cursul internarii in clinica Oberdöbling din Viena. De ce ar trebui sa-l credem? Pentru ca Leidersdorf era tocmai unul dintre sustinatorii teoriei ca majoritatea bolilor psihice sunt consecinta unor boli fizice, iar in domeniul patologiei generate de sifilis era o somitate; de altfel, in perioada 1883-1887 l-a avut ca asistent pe tânarul Julius Wagner-Jauregg, cel care a primit, in 1927, Premiul Nobel pentru descoperirea malarioterapiei in paralizia generala progresiva, data de sifilis. Ar fi putut, asadar, Leidersdorf sa treaca pe langa acest diagnostic? Eu cred ca nu.

Ginerele lui Leidersdorf (si proprietarul clinicii), doctorul Heinrich Obersteiner, medicul curant al lui Eminescu pe perioada internarii, merge insa dincolo de simpla negare a sifilisului si pune, se pare, si un diagnostic pozitiv al episodului de boala: manie acuta de cauza functionala. Termenul de psihoza functionala fusese pus in circulatie recent (1881) de profesorul Fuerstner, de la Heidelberg, pentru a desemna boli psihice fara cauza organica. Daca documentele clinicii nu ar fi fost distruse in timpul Primului Razboi Mondial, am sti din sursa directa daca Eminescu a fost unul dintre primii « beneficiari » ai diagnosticului de psihoza functionala.

Daca un trio de medici ieseni (dintre care unul a tinut sa adauge dupa semnatura « doctor de Paris ») nu ar fi ignorat acest diagnostic, probabil ca poetul nu ar fi fost supus tratamentelor cu mercur care i-au facut, probabil, mult rau si, foarte sigur, nici un bine. Ignoranta « de Paris » poate fi, cred eu, una dintre cauzele mortii premature a poetului.

Vreau sa precizez ca nu cred deloc in teoria conspirationista a « uciderii » lui Eminescu. Maiorescu si Junimea au strans bani si l-au trimis la cea mai buna clinica a vremii (Leidersdorf a fost chemat si de sultanul otoman Murad al V-lea, consultatie pe care insusi Eminescu o semnaleaza in « Timpul », in august 1876). A fost corect diagnosticat (iar diagnosticianul era chiar cel care infiintase, in 1882, Institutul Clinic de Neurologie din Viena, primul de acest fel din lume), iar episodul psihotic s-a remis complet. O fotografie facuta in 1884 arata un om care ar fi putut fi creativ inca multi ani (chiar daca, ar fi mai avut, probabil, periodic, episoade maniacale si depresive), daca in România ar fi dominat mai devreme ideile psihiatrice germane si nu alienismul francez.

Eminescu a fost dintre cei alesi simultan pentru boala si geniu. Nu este ori/ori. Nu va mai straduiti sa argumentati ca un « nebun » n-ar fi putut crea, in ultimele sale zile, Stelele-n cer. Eu as zice ca unui « normal » i-ar fi fost infinit mai greu sa o scrie. Tariile noastre sunt si slabiciunile noastre.