Am întâlnit Oameni


O concepție despre om

Dincolo de boală omul este o ființă unică, dotat cu o identitate, o istorie, o cultură, o credință, o ființă  relațională a cărei demnitate  rămâne dincolo de aparențe.

O concepție despre îngrijiri

Relația este în inima îngrijirii în psihiatrie. Asta ne obligă să abordăm persoana îngrijită cu atenție, respect și umilitate, pentru a-i asigura îngrijirile adaptate stării sale.

Un mod de a servi

În fața eșecurilor, a situațiilor de excludere, de ruptură cărora pacientul le este adesea victimă, AHSM primește pacientul, răspunde așteptărilor sale, nevoilor sale, în respectul demnității sale.

http://www.ahsm.eu/qui-sommes-nous/valeurs-ethique

AHSM înseamnă Association Hospitalière Sainte-Marie și asigură îngrijirile psihiatrice în șase departamente franceze. Am vizitat așezământul din Rodez și m-am  convins că, în acest caz, cuvintele sunt în acord cu faptele..

Evolutionismul radical – un romantism intarziat


Citind un articol despre J.C. Reil (inventatorul termenului « psihiatrie », in sensul actual al termenului) si ale sale Rapsodii pentru pianul cu pisici (un fel de prim tratat de psihoterapie), mi-a venit ideea ca evolutionismul, ca teorie metastiintifica, e un produs tarziu al curentului romantic. Am folosit in titlu sintagma « romantism intarziat » in sensul cronologic, nu ca o judecata de valoare, in acelasi fel in care vorbim despre romantismul intarziat al lui Eminescu.

Unul dintre pacientii celebri ai doctorului Reil a fost Goethe, un precursor al curentului romantic in literatura. Cu siguranta cei doi au avut lungi discutii despre literatura si stiinta. La vremea cand s-au intalnit prima oara, Goethe era pe cale sa finalizeze prima parte din Faust. Reil a murit destul de timpuriu, la 54 de ani, ingrijind ranitii si bolnavii dupa oribila « Batalie a Natiunilor » de la Leipzig (1813). Goethe a trait in schimb o viata productiva pana la adanci batraneti, asa ca a apucat sa termine, in anul mortii sale (1832), partea a doua din Faust, in care pune in scena si tema crearii vietii din elemente fara viata.

Pe scurt, Wagner, discipolul lui Faust, creeaza in laborator, prin procese alchimice, un homunculus, un omulet stralucitor aflat intr-o sticla. Omuletul nu are un corp material propriu-zis, e un fel de foc. Pentru a capata un corp, homunculusul este unit cu apa oceanului. Focul se uneste cu apa si da nastere unui corp material viu.

Descrierea din Faust e una in care apar si Proteus (zeul metamorfozelor) si Galatea, nimfa oceanului, dar nu vi se pare ca teoria « supei primordiale » (dupa aparitia apei pe planeta Pamant, descarcarile electrice – « focul »- intr-o atmosfera inca bogata in metan si amoniac au produs primele molecule organice) seamana foarte mult  cu tema homunculusului din piesa lui Goethe?

Reil, in schimb, credea ca pentru a produce viata ai nevoie de un fir de viata. Chiar si in prima perioada a activitatii sale stiintifice, cand doctrina sa ar putea fi descrisa ca una strict materialista (credea ca toate proprietatile organismelor vii pot fi explicate in termeni fizico-chimici si prin relatii de tip cauza-efect), Reil a formulat doua precautii: (1)ca exista o limitare intrinseca a mintii noastre in a percepe relatiile cauza-efect si (2) ca nu stim daca si care dintre caracteristicile unei fiinte vii sunt preformate (genetice) si care sau daca evolueaza sub influenta unor factori externi (sunt « epigenetice »).

In 1796, cand scrie impotriva vitalistilor (cei ce sustineau existenta unui « suflu vital » care organizeaza materia vie »), Reil pare totusi mai pornit impotriva teoriei epigenetice. Era deci un antievolutionist materialist, intr-o vreme in care la putere in stiintele vietii erau evolutionistii spiritualisti!

Intalnirea cu romantismul (Reil a fost prieten si a corespondat asiduu cu corifeii primului val al romantismului), a redefinit conceptiile medicale ale lui Reil, care a evoluat spre o pozitie dualista (pe langa interactiunile materiale a introdus rolul organizator al « constientei »). Pe baza acestei sinteze intre empirism (Reil este un cercetator foarte riguros si atent la datele experimentale), kantianism si romantism se naste o teorie medicala care va fi cea care va da un avans de cel putin 50 de ani medicinei germane fata de restul lumii (Reil este cel care a definit programul de studii si modul de organizare pentru facultatea de medicina a noii universitati din Berlin, in 1810).

Dar a existat si o intalnire tarzie a romantismului  cu evolutionismul. Cu evolutionismul darwinist. Darwin publica Originea speciilor in 1859, starnind aproape imediat ceea ce se straduise sa evite amanand timp de mai bine de doua decenii sa publice in volum ideea care ii venise in timpul expeditiei cu nava Beagle – o disputa extrastiintifica, ideologica.

Darwin nu a scris insa niciodata despre « supa primordiala », despre originea vietii. Darwin a formulat o teorie stiintifica (nici mai buna nici mai rea decat geometria euclidiana, de pilda) care incerca sa explice transformarile formelor de viata, dar pornind « de la un fir de viata », vorba lui Reil, nu pornind de la « apa si foc ». Asta a fost contributia unui romantism intarziat, care a luat o teorie stiintifica si a facut din ea o filosofie cu pretentii de explicatie finala, totalizatoare, atotcuprinzatoare.

Or, in momentul in care o teorie se pretinde finala si nemodificabila ea inceteaza sa mai fie stiintifica. Asa ca atunci cand evolutionistii incearca sa-si asume « ministerul adevarului » se exprima doar ca militanti ai unui romantism intarziat. Asta nu inseamna ca oponentii lor cei mai vocali si mai structurati, creationistii, sunt promotorii unor idei stiintifice. As zice, folosind termeni analogi, ca sunt, oarecum paradoxal, pozitivisti intarziati nascuti din intamplare intr-un mediu teologizant.

Opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi)


Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depre­sivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte?

Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumne­zeu.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi.

Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul?

Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul.

Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în so­cialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mi­zerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp vom fi liberi, merită să trăim.

(Profesorul Romila, interviu pentru Formula As; sursa aici)

Ce mai este azi un prieten?


– Simon, ce este un prieten azi, după părerea ta [în original, adresarea este cu persoana a II-a plural, « selon vous »; formula « Simon…, …vous » e o politeţe franceză intraductibilă în română]?

Un prieten, pentru mine…un prieten e cineva care se interesează de mine în tot timpul, care mă urmăreşte [pe reţelele de socializare]…şi.. pentru mine.. da, de ce nu, cineva care mă admiră un pic…

Admiraţi, şi dumneavoastră, pe cineva, Simon?

– Admir starurile…

(fragment din convorbirea cu un ascultător RTL, în emisiunea On est fait pour s’entendre, tema fiind Până unde e bine să te iubeşti pe tine; o altă remarcă interesantă a unui invitat a fost că « a te prefera pe tine e cu totul altceva decât a te iubi pe tine »; sursa aici)

Cap limpede şi inimă mare


Era un adevarat mentor. Şi unul cu totul deosebit prin aceea că, atunci cand ii solicitai ajutorul, îşi sufleca mânecile şi lucra cot la cot cu tine.

Nu făcea niciodată caz de erudiţia sa (reală, impresionantă!), ci o strecura uneori în discuţie, cu discreţie si cordialitate, astfel încât nu el, ci ideile interlocutorului să fie puse în valoare … (continuarea aici, în seria Admiraţii)

 

Depresia nu e o boală nouă


Am găsit mai demult la Sf. Simeon Noul Teolog o descriere a inconştientului care era analogă conceptului freudian de inconştient. Nimic nou sub soare.

Azi, fiind ziua de Sf. Ion, am citit câte ceva din Ioan Cassian (360 – 435), întemeietorul monahismului occidental (dar care s-ar putea sa fi fost din Scythia Minor – Dobrogea de azi). Redau mai jos fragmente din capitolul Despre întristare din scrisoarea către episcopul Castor, intitulată Despre cele opt gânduri ale răutaţii. De remarcat că în literatura creştină multi termeni sunt duali; există o întristare « bună » (pe care azi am numi-o tristeţe normală) şi o întristare « rea ». Asemănarea celei din urma cu conceptul actual de depresie se poate vedea in citatele care urmează.

« […]Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toata puterea şi stăruinţa lui, […]legându-l de gândul deznădejdii.

[..]Caci precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amărăciune şi de nepăsare. In sfârsit îi pune în minte gândul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricină de tulburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu dinafară vine boala, ci ea mocneste înăuntru, făcandu-se arătată când vine vreo ispită care o da la iveală. Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.[…]

Când aşadar pentru oarecare pricini, zise « îndreptăţite », ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru.[…] »

Un doctor cu care te poţi înţelege: Nicoleta Calomfirescu


Asa cum v-am promis, deschid astazi seria interviurilor rubricii Un doctor cu care te poţi înţelege stand de vorba cu Nicoleta Calomfirescu, cardiolog.

– Nicoleta Calomfirescu, cardiologia a fost pentru tine destin sau intamplare?

O alegere potrivita.   Cred ca in viata exista o combinatie intre sansa , vazuta ca si oportunitate si destin , in sensul  asumarii  unei alegeri. Am facut un liceu de matematica fizica , si desi imi placea si ma pricepeam la matematica, am ales sa dau la medicina. Nu provin dintr-o familie de medici, si nu m-au impins parintii de la spate. Ma  fascina cum functioneaza mintea umana si ma gindeam la modele matematice, ptr. retelele neuronale. Avem 17 ani si vroiam psihiatrie…sau cel putin asta credeam eu cu citiva ani inainte de revolutie…. Ajunsa  student  pe culoarele spitalului Obregia … am realizat ca nu asta imi imaginam eu despre psihiatrie. Zona de neurostiinte , asa cum se facea la noi atunci , iarasi nu m-a convins. Intre timp descoperisem o noua ramura medicala, logica, algoritmica: cardiologia. Nu m-am redirectionat catre partea de IT, programare, pentru ca realmente imi place mai mult sa lucrez cu oamenii decit cu calculatorul!

– Te simti utila ? E mai degraba satisfacatoare, sau mai degraba frustranta meseria pe care o practici?

Cind un pacient grav cardiac iti spune ca poate sa se bucure de viata, si te alege drept cardiolog ani la rind, te simti nu doar util, dar si satisfacut de ceea ai realizat. Cind cineva care a fumat  30 ani/1pachet pe zi, se intoarce si iti spune ca a luat decizia sa renunte la fumat  in urma discutiei avuta cu tine, te simti multumit.

Cind lucram in spital , si faceam garzi, mai ales de Sarbatori,sau lipseam de la  vreun eveniment de familie, DA, ma simteam frustrata. Cind cineva , care are o problema minora de sanatate, se incapatineaza sa devina”bolnav” din diverse motive, refuzind sa puna in practica orice schimbare care i-ar imbunatati starea de bine, e frustrant. E frustrant pentru ca sunt oameni care duc boli grele cu fruntea sus si lupta pentru orice clipa, iar altii se vaita pentru nimicuri, medical vorbind!

– Medical vorbind, inima e o pompa. Dar multa vreme inima a fost considerata sediul sufletului. Oamenii spuneau « ma doare inima » atunci cand voiau sa vorbeasca despre o durere sufleteasca. Si inca se mai zice « a murit de inima rea ». Stresul are vreun rol in bolile inimii?

Bolile de inima se pot imparti in doua categorii mari: boala coronariana ( ischemica) si bolile nonischemice.  Inca din anii ’60 au inceput primele cercetari, care au incercat sa identifice  o relatie intre anumiti factori e risc legati de stilul de viata si boala ischemica coronariana. S-a stabilit o relatie de cauzalitate directa intre fumat (cantitatea de tigari fumate pe zi si vechimea in ani a fumatului), valorile tensiunii arteriale, valoarea glicemiei si a colesterolului total si aparitia bolii coronariene. Cei mai multi pacienti ai mei spun ca fumeaza din cauza stress-ului, sau imi pot identiifca o problema emotionala care i-a determinat sa fumeze. Cind suntem suparati , adesea, avem bulimie de stress si mincam tot frigiderul si uite asa ne creste si glicemia si colesterolul! Ingrasindu-ne facem mai devreme hipertensiune arteriala.

-Daca nu ai fi medic, ce ai fi?

– Consultant. Sociolog. Sau as scrie povesti pentru copii.

– Ai avut mentori?

– Da.Trei. Proful de mate din liceu, care m-a convins ca daca stiu matematica pot face orice, inclusiv medicina. Doamna Profesor Carmen Ginghina, care a m-a sustinut neconditionat, sa ma dezvolt profesional, desi traseul meu a fost unul atipic in lumea medicala. Proful de strategie de la scoala de bussiness, pentru ca m-a ajutat sa gindesc, activindu-mi alte arii neuronale, decit cele cu care eram obisnuita.

Ups? Tocmai am realizat ca din perioada facultatii, nu mi-a ramas nimeni in gind!(…) Oare ar merita sa facem un sondaj al mentorilor din facultate in generatia mea? Si a ta?

– Au fost cativa care mi-au ramas in memorie (si chiar in unele gesturi profesionale). In ordinea intrarii in scena: Dr. Constantin Dimoftache (C.D. Zeletin), Dr. Laurentiu Fulga, Dr. Sorin Oprescu, Dr. A.V. Ditoiu…

– Ce faci cand un client iti cere un sfat?

– Ii raspund sincer, enervant de sincer. Asa pot dormi linistita noapte.

– Oare el doarme linistit in acea noapte? … Poate vorbim data viitoare despre comunicarea vestilor proaste … Acum pune-mi, te rog, doua intrebari.

– Daca nu ai fi medic, ce ai fi?

– Profesor de matematica. Bibliotecar. Traducator. Iar cand am vazut (acum cativa ani) un documentar despre Santiago Calatrava, aproape ca imi venea sa ma inscriu la Facultatea de Drumuri si Poduri.

Cum ai prefera sa traiesti: mai mult si cu o calitate a vietii mult diminuata, sau mai putin, dar cu o buna calitate a vietii?

– Grea intrebare. Raspunsul scurt e „nu stiu acum”. In orice caz, nu cred ca as fi de acord cu scurtarea voluntara a vietii pentru a nu avea parte de suferinta si incapacitate. Vreau sa-mi traiesc viata asa cum e. Iar timpul n-as vrea sa fie lung sau scurt, ci sa aiba un pic de profunzime, cat sa pot intelege ceva din aceasta viata a mea.

– In final, pune o intrebare grea si celor care ne citesc.

–  Care e virsta optima pentru prima vizita la cardiolog?

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Elvira Alexandrescu


elvAzi stau de vorba cu Elvira Alexandrescu, psiholog si psihoterapeut.

Cu Elvira lucrez de mai bine de un deceniu si continua sa ma surprinda. Placut.

Se pare insa ca stim suficiente lucruri unul despre altul spre a functiona foarte bine in echipa. Iar o echipa buna intre un psiholog si un psihiatru nu gasesti chiar pe toate drumurile.

– Iti multumesc, Elvira, pentru toate momentele de satisfactie pe care le-am trait gratie formarii acestei echipe de vis (dreamteam, cum ar zice americanii!). Ma bucur ca ai acceptat sa vorbim aici, in blogosfera.

– Te simti utila ca psiholog?

In cea mai mare parte a timpului, da. Am confirmarea utilitatii de fiecare data cand pacientii afirma ca se simt bine, ca au o calitate a vietii mai buna, ca au reusit sa depaseasca momentele dificile. Cele mai importante confirmari le am de la pacienti care au iesit demult din terapie si care pastreaza beneficiile terapiei si/sau care ma recomanda altor persoane.

– Ce stii sa faci ?

– Cam generala intrebarea. Stiu sa fac multe lucruri, dar, din punct de vedere al consilierii/psihoterapiei, cred am abilitatea de a integra psihodinamic, creativ, adecvat tehnicile invatate. Aceasta imi permite, dupa stabilirea unei relatii terapeutice macar multumitoare, crearea unui spatiu psihologic empatic, constructiv, mulat pe caracteristicile clientului si ale contextului intalnirii. Nu pot explica exact cum fac, dar cred ca stiu sa generez in fiecare intalnire o experienta.

– Daca nu ai fi psiholog, ce ai fi?

Artist plastic cu pretentii de scriitor.

– Stiu ca ai o experienta bogata in lucrul cu copiii. Ti-e mai usor sa lucrezi cu copiii sau cu adultii?

Nu pot face o delimitare, dar cred ca lucrul initial cu copiii mi-a permis sa lucrez mai usor cu adultii. Fiecare adult a fost candva copil, iar un copil singur nu poate fi imaginat. Lucrul cu copiii poate fi uneori foarte dificil in ceea ce priveste culegerea informatiilor pertinente pentru diagnostic si strategie terapeutica, dar este cumva mai provocator, mai motivant. Cand lucrez cu copii si simt ca am acces la lumea lor, simt ca este o relatie mai onesta, plina de spontaneitate, inocenta, cu surprize si consum de energie psihica si fizica in mod benefic; e o experienta regeneratoare pentru mine.

Cu adultii imi poate parea ca lucrez mai usor fiindca am niste parteneri de la care aflu mai direct ce ii supara si ce asteapta de la mine. Ca de la adult la adult pot intelege mai bine preocuparile lor. Ca proces terapeutic este adesea mai dificil, fiindca vietile lor sunt complexe, cu o varietate de experiente combinate intr-o infinitate de trairi. E ca o calatorie intr-o lume interioara, a lor, in timp ce eu ii tin de mana, in aceasta intalnire, care este de fapt cu ei insisi.

– Cum stii ca un client merge bine?

Stiu ca unui client ii merge bine cand bifez, pe baza afirmatiilor lui, criteriile de monitorizare a evolutiei in terapie. La inceputul terapiei avem stabilite niste obiective si indicatori prin care clientul apreciaza ca au fost atinse aceste obiective.

Dar cel mai multumitor pentru mine este cand asteptarile initiale ale clientului devin realitati, cand isi insuseste si sunt ale  lui reperele mele terapeutice si cand, cumva uimiti, afirma ca, desi nu stiu cum, ei se simt bine. Atunci stiu ca ma pot retrage: cele ce credeam ca li se potrivesc si pe care le-am lucrat in terapie au devenit ale lor.

– Poti sa umbli in mintea oamenilor fara ca ei sa-si dea seama?

Pot crede ca inteleg, empatic, perspectiva oamenilor, se verifica uneori asta prin derularea evenimentelor pe care le-am anticipat ca urmare a acestei analize. Dar niciodata nu am pretentia ca pot intelege pe deplin mintea cuiva – nici cand se straduieste indelung sa mi-o faca cunoscuta.

– Pune-mi doua intrebari.

– Eu cred ca ai ales sa devii medic pentru neurostiinte, nu pentru suferintele corpului. DA, sau NU?

DA si NU. DA, initial am ales medicina, asa cum zici, pentru ca ma fascinau stiintele creierului (in anii aceia se mai oscila inca intre termenii brain science si neuroscience). Dar,  pe parcursul facultatii, am aflat ca si suferinta corpului vorbeste un limbaj foarte nuantat si sofisticat. Asa ca  atunci cand am ales sa ma specializez in psihiatrie am avut ca interes principal intelegerea legaturii dintre minte si suferinta corpului si tratarea integrata a acestei suferinte, NU dobandirea stiintei despre creier.

Activitatea ta profesionala te-a ajutat sa te simti mai bine cu tine insuti?

– NU si DA. Ma simteam destul de bine cu mine si inainte de a face psihiatrie, dar, e drept, ca psihiatru am avut si am sansa unor intalniri deosebite, care cred ca ma ajuta enorm sa raman bine in pielea mea. Cand spun intalniri deosebite, nu te gandi la intalniri rare, zguduitoare, ci mai degraba la unele aproape zilnice, cu oameni obisnuiti aflati in imprejurari neobisnuite.

– Pune o intrebare celor care ne citesc.

– Cum v-ati dori sa fie un psihoterapeut ideal?

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Diana Decean


diana simona decean iuonasCu Diana am fost coleg de serie la facultate. Nu aveam cum să banuiesc atunci că va alege psihiatria. Apoi am facut impreună rezidentiatul si am stiut că va fi un bun psihiatru. Lucru care mi s-a confirmat in modul cel mai limpede cu putintă: prin felul in care vorbesc despre ea oamenii pe care i-a ajutat. Diana lucrează la Ploiesti. Se intamplă ca ploiestenii să se mute in Bucuresti. Si astfel să vad persoane care au trecut si pe la Diana. Si toti acesti oameni vorbesc foarte frumos despre ea. Unii ii spun doamna doctor altii ii spun Diana.

– Diana, esti psihiatru si psihoterapeut. De unde stii cand esti psihiatru si cand esti psihoterapeut?

Formarea in  psihoterapia cognitiv-comportamentală mi-a schimbat, cred, niste aspecte fundamentale ale gandirii. Mi-am insusit in viata personala o parte din ceea ce am invătat. Practic psihoterapia doar la cabinetul privat, cu clienti trimisi de colegi si cunostinte.  Cred insă că gandesc « psihoterapeutic » in relatia cu pacientul aproape tot timpul, devine un fel de a doua natură. Psihiatria este prima mea profesie , cea pe care o practic cand sunt la spital sau cand dau consultatii la cabinet. Incerc să o delimitez de viata personală si de timpul liber pe cat se poate. Mi se pare bine definită, pacientul vine si solicita consultul, il asculti, îi pui intrebari, il observi si apoi pui un diagnostic si stabilesti o linie de tratament. Am constatat ca, in cele mai multe cazuri, asta asteapta pacientul de la mine cand vine in policlinica, un diagnostic si un tratament. In cateva cazuri ma intreaba daca nu exista si alte solutii pentru problema lui. Daca timpul imi permite, incerc sa aflu mai multe si eventual sa fac consiliere. Modul in care ma adresez pacientului este insa tot timpul modul psihoterapeutic empatic, de la intrebari si explicatii pana la incercarea de « normalizare » a suferintei psihice prin care trece.

– Cum ai ajuns psihiatru?

– Daca spun ca « din intamplare » ?… Dupa facultate am facut un an de stagiatura in sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Ploiesti, imi placea, eram tanara, cu multa energie si resurse fizice pentru munca in sala de operatii. Credeam ca acesta este viitorul meu… Apoi a venit examenul de rezidentiat in urma caruia am avut posibilitatea sa optez doar pentru medicina de familie. Am refuzat postul (la Timisoara) si am mers un an ca medic generalist la tara… In al doilea an  mi s-au agravat niste probleme renale mai vechi (litiaza) carora le-am dat atentie abia dupa examen.  S-a dovedit ca aveam TBC renal si am stat in concediu 6 luni pentru tratament… Cred ca optiunea mea pentru psihiatrie a fost influentata de perspectiva data de boala, am cautat o specialitate putin solicitanta fizic pe care sa o fac la Bucuresti. Ceea ce mi se pare important de spus este ca, intr-un fel, viata m-a adus acolo unde imi era locul. Dupa cateva luni in clinica la « Obregia » mi-am dat seama ca imi place si ca mi se potriveste, iar anii de pregatire si practica care au urmat nu au facut decat sa-mi dovedeasca ca « intamplarea » a ales bine pentru mine. Orice medic se vede si se judeca  prin ochii pacientilor lui si cred că impresia, in cazul acesta, este in cea mai mare parte pozitiva.

– Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?

– Depinde de lumea din care vii, de modul in care ai crescut, de imaginea pe care ti-ai creat-o despre propria persoana, depinde de pregatire sau de intuitie, depinde daca stii sau nu ce este psihiatria, depinde de experienta cu boala altuia apropiat, depinde de mass-media (din pacate!) si de o mie de alti factori care nu-mi vin acum in minte.

Esential este faptul ca o suferinta psihica de orice fel are un impact deseori covarsitor asupra propriei persoane si a celor din jur iar asta obliga persoana sau anturajul la un demers oarecare, fie medical, fie alternativ (medicina alternativa, religie, practici subculturale etc) care de cele mai multe ori converg spre consultul psihiatric (uneori dupa o perioada indelungata , dupa epuizarea alternativelor, chiar si atunci cu multa indoiala).

Cred ca iti dai seama ca ai nevoie de ajutor nu numai din cauza simptomelor ci si, sau mai ales, pentru ca acestea iti afecteaza viata personala, sociala, profesionala, iti rapesc din gradele de libertate.

Pozitiv mi se pare faptul ca din ce in ce mai multa lume se adreseaza direct medicului psihiatru, depasind bariera prejudecatilor din societate sau a celor personale.

Intrebarea este totusi grea, exista in fiecare o limita a suportabilului si o imagine a normalitatii, si poate ca de multe ori o suferinta psihica nu este acceptata ca boala, si este traita zilnic ca normalitate in ciuda faptului ca ne erodeaza lent dinspre interior (ca un copac mancat de carii care dupa ani de zile se prabuseste, golit complet pe dinauntru). Alteori boala ataca atat de intens si fundamental incat distruge capacitatea de a discerne realitatea si de a rationa anuland astfel posibilitatatea de (auto)recunoastere a bolii.

–  Oricine intra la tine in cabinet primeste un diagnostic?

–  Da, in masura in care consideram ca orice normalitate/anormalitate este un diagnostic, nu, daca plasam normalitatea si sanatatea in afara diagnozei.

Cuvantul diagnostic suna ca o sentinta pentru multi pacienti, o parte dintre ei insa pleaca acasa  diagnosticati ca normali sau sanatosi din punct de vedere psihic, chiar daca se plang de anumite stari neplacute (de exemplu, in cazul unui doliu recent); acestia sunt consiliati si chemati eventual la un control dupa o perioada de timp.

– Cat de eficiente ti se par tratamentele pe care le propui?

Medicina are limitele ei, nu face minuni. Tratamentul farmacologic este, din punctul meu de vedere, esential  pentru anumite grupe de boli, optional pentru altele.

In aceasta era a medicinei bazata pe dovezi ni se ofera remedii testate si supertestate, cu eficienta dovedita clinic. Cu toate acestea, acelasi medicament se dovedeste util pentru un pacient, fara efect sau poate chiar nociv pentru altul. Nici un medicament nu este perfect. Toate medicamentele au si efecte secundare. Nu avem inca toate datele despre ele, de multe ori timpul scoate la iveala aspecte noi si uneori nu placute in ceea ce priveste un medicament. Dar astea sunt datele, asta este realitatea cu care ne confruntam, asta este dilema cu care ne confruntam zilnic, « primum non nocere » (« in primul rand sa nu faci rau »), parca asa zicea latinul. Asta cred eu este crucea noastra. Sa actionam cu mana sigura pe un teren presarat cu surprize. Sa nu putem fi supraoamenii care se doreste sa fim.

Revin la intrebare. In mare parte sunt multumita de posibilitatile terapeutice actuale. Ma gandesc tot timpul ca acum saizeci de ani nu exista apropape nimic. Ma gandesc cum era inainte, ma uit la pacientii din fata mea si ma gandesc « daca am fi in secolul 19, ce as putea face pentru ei ? ».  Si daca gandesc asa, lucrurile devin mai simple si alegerile mai clare.

– Care crezi ca sunt cele mai bune mijloace pentru a-ti mentine sanatatea mintala?

Cred ca raspunsul poate fi unul religios sau  filosofic. Ca mod de viata constant. Poate nu numai, dar aste sunt primele care imi vin in minte.

Cred ca exista  o predestinare implacabila care convietuieste in noi cu liberul arbitru, cu constiinta si cu capacitatea noastra de invatare si adaptare. Nu te poti impotrivi psihozei, daca esti vulnerabil, decat pana la un punct. Dincolo de el,  tot ce poti face este sa te adaptezi , sa devii cat mai functional in noii parametri care iti definesc existenta, si asta inseamna, de fapt, sa-ti pastrezi sanatatea psihica.

In cazul nevrozelor, nimeni nu se naste invatat (din pacate), purtam povara unor experiente nefaste, pe care terapia incearca, si uneori reuseste, sa le demonteze.

Dincolo de boala psihica, in orice forma a ei, este un OM, cu valorile lui si modul lui de a se raporta la sine si la univers.

Daca reusesti

  • sa fii egoist doar atat cat trebuie ca sa supravietuiesti,
  • sa recunosti care sunt lucrurile cu adevarat importante din viata ta,
  • sa nu faci excese,  
  • sa iubesti sincer oamenii,
  • sa nu-ti pierzi uimirea in fata acestui univers minunat construit inaintea timpurilor,
  • sa accepti ca multe lucruri care se intampla sunt dincolo de controlul tau,
  • sa nu devii delasator cu cele care-ti revin ca responsabilitate,

cred ca ai o sansa la acest echilibru interior care este numit sanatate psihica.

– Da-mi voie sa remarc frumusetea si echilibrul acestor « 7 porunci ». E randul tau sa-mi pui doua intrebari.

– Care crezi ca este impactul erei informatice, cu toate bunele si relele pe care le aduce, asupra sanatatii psihice ?

– Mai multe patologii ale limitei. Una dintre marile capcane ale tehnologiei, mai ales ale tehnologiei informatiei este iluzia ca nu exista limite. Asadar, mai multe tulburari legate de stres, mai multe anxietati, mai multe depresii. In al doilea rand, mai multe tulburari de personalitate – asta in masura in care conceptul de tulburare de personalitate va mai avea vreun sens intr-o lume din ce in ce mai putin structurata si structuranta. Altminteri, problema nu e tehnologia. In principiu, cunoasterea da putere. In principiu, puterea da libertate. Mai ramane sa stiu cum sa-mi folosesc libertatea. « Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos ».

– Este arta conversatiei clasice un fenomen pe cale de disparitie in randul tinerilor?

– Dupa cate vezi, si noi « vorbim » acum la doua tastaturi. Clasic devii dupa moarte. Dupa o moarte in care nu mori cu totul. Conversatia « clasica » pare sa revina in moda, dupa vreo 20 de ani de traversare a desertului. Mie mi se pare ca lucrurile iau o turnura interesanta: tineri care redescopera savoarea conversatiei si persoane mai in varsta care au uitat cum se face conversatie, sau chiar mai rau, o considerea o pierdere de vreme.

– Diana, iti multumesc pentru aceasta conversatie asistata de calculator. Ai ultimul cuvant. Pune, te rog, o intrebare cititorilor nostri.

As intoarce catre cititori o intrebare a ta, astept interesata raspunsurile.  Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?