[Naivitatea nu e recomandabilă]


« Naivitatea nu e recomandabilă în psihoterapie. Medicul, ca şi educatorul, trebuie să nu piardă niciodată din vedere posibilitatea de a fi conştient sau inconştient indus în eroare, şi anume nu doar de pacientul său, ci în primul rând de sine însuşi. Pornirea de a trăi în iluzii şi de a crede într-o ficţiune despre sine – în sens bun sau rău – este aproape de nebiruit. Nevroticul este un om care cade pradă iluziei. Dar cine este amăgit îi amăgeşte pe ceilalţi.[…] Psihoterapeutul trebuie să ştie că, în măsura în care crede într-o teorie şi într-o anumită metodă, va fi în mod sigur dus de nas de anumiţi pacienţi, anume de cei care sunt suficient de abili ca să-şi aleagă o ascunzătoare sigură în spatele pieselor de lux ale teoriei şi să utilizeze metoda pentru a face ascunzătoarea de negăsit.

[…] Mi se pare de fiecare dată comic când aud medici balneari arghirofili asigurând că tratează după «ADLER» sau «FREUD» ori chiar «JUNG». Aşa ceva nu există şi nu poate să existe, iar dacă totuşi se întâmplă, atunci drumul spre eşec e sigur. Dacă îl tratez pe domnul X, atunci sunt obligat să utilizez metoda X, iar la doamna Z, metoda Z. Ceea ce vrea să spună că mijloacele şi căile de tratare sunt predominant determinate de natura pacientului. Toate experienţele şi punctele de vedere psihologice, indiferent că provin dintr-o teorie sau alta, dunt eventual folositoare. Un sistem teoretic […] constă, pe de-o parte, din reguli profesionale, pe de alta, din ideile preferate, determinate temperamental, ale autorilor.[…] Terapia reală şi eficientă a nevrozei este întotdeauna individuală şi de aceea utilizarea tenace a unei anumite teorii sau metode nu poate fi considerată decât ca eronată din temelii. » (C.G. Jung – Psihologia analitică şi educaţia)

Bookfest fără zarve


Linistit. Anonim. Relaxat. Poate prea relaxat.

In ultima zi, o lansare a unei carti atipice: Jung îndragostit de suflet, de Lavinia Bârlogeanu. In unsprezece parti cu titluri din alt(e) veac(uri):

1. Nasterea sinelui: o gnoza pentru contemporani 2. Cine decide in stapanirea cui cade omul 3. Erou pe calea Sinelui … 6. Dumnezeu, una dintre experientele cele mai sigure 7. Drumul catre Dumnezeu trece, inevitabil, pe la diavol … 11. Destin si vis

Nu impartasesc entuziasmul autoarei pentru Cartea Rosie (definita de Lavinia Bârlogeanu ca « o autentica autobiografie spirituala » a lui C.G. Jung ), dar cartea merita citita cu atentie, atat pentru partea de studiu al ideilor jungiene, cat si pentru formularile uneori memorabile ale autoarei. Iata una foarte curajoasa si fin oximoronica, care este parte a manifestului pus in loc de incheiere:

Viata autentica se traieste in ambiguitate

 

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Elvira Alexandrescu


elvAzi stau de vorba cu Elvira Alexandrescu, psiholog si psihoterapeut.

Cu Elvira lucrez de mai bine de un deceniu si continua sa ma surprinda. Placut.

Se pare insa ca stim suficiente lucruri unul despre altul spre a functiona foarte bine in echipa. Iar o echipa buna intre un psiholog si un psihiatru nu gasesti chiar pe toate drumurile.

– Iti multumesc, Elvira, pentru toate momentele de satisfactie pe care le-am trait gratie formarii acestei echipe de vis (dreamteam, cum ar zice americanii!). Ma bucur ca ai acceptat sa vorbim aici, in blogosfera.

– Te simti utila ca psiholog?

In cea mai mare parte a timpului, da. Am confirmarea utilitatii de fiecare data cand pacientii afirma ca se simt bine, ca au o calitate a vietii mai buna, ca au reusit sa depaseasca momentele dificile. Cele mai importante confirmari le am de la pacienti care au iesit demult din terapie si care pastreaza beneficiile terapiei si/sau care ma recomanda altor persoane.

– Ce stii sa faci ?

– Cam generala intrebarea. Stiu sa fac multe lucruri, dar, din punct de vedere al consilierii/psihoterapiei, cred am abilitatea de a integra psihodinamic, creativ, adecvat tehnicile invatate. Aceasta imi permite, dupa stabilirea unei relatii terapeutice macar multumitoare, crearea unui spatiu psihologic empatic, constructiv, mulat pe caracteristicile clientului si ale contextului intalnirii. Nu pot explica exact cum fac, dar cred ca stiu sa generez in fiecare intalnire o experienta.

– Daca nu ai fi psiholog, ce ai fi?

Artist plastic cu pretentii de scriitor.

– Stiu ca ai o experienta bogata in lucrul cu copiii. Ti-e mai usor sa lucrezi cu copiii sau cu adultii?

Nu pot face o delimitare, dar cred ca lucrul initial cu copiii mi-a permis sa lucrez mai usor cu adultii. Fiecare adult a fost candva copil, iar un copil singur nu poate fi imaginat. Lucrul cu copiii poate fi uneori foarte dificil in ceea ce priveste culegerea informatiilor pertinente pentru diagnostic si strategie terapeutica, dar este cumva mai provocator, mai motivant. Cand lucrez cu copii si simt ca am acces la lumea lor, simt ca este o relatie mai onesta, plina de spontaneitate, inocenta, cu surprize si consum de energie psihica si fizica in mod benefic; e o experienta regeneratoare pentru mine.

Cu adultii imi poate parea ca lucrez mai usor fiindca am niste parteneri de la care aflu mai direct ce ii supara si ce asteapta de la mine. Ca de la adult la adult pot intelege mai bine preocuparile lor. Ca proces terapeutic este adesea mai dificil, fiindca vietile lor sunt complexe, cu o varietate de experiente combinate intr-o infinitate de trairi. E ca o calatorie intr-o lume interioara, a lor, in timp ce eu ii tin de mana, in aceasta intalnire, care este de fapt cu ei insisi.

– Cum stii ca un client merge bine?

Stiu ca unui client ii merge bine cand bifez, pe baza afirmatiilor lui, criteriile de monitorizare a evolutiei in terapie. La inceputul terapiei avem stabilite niste obiective si indicatori prin care clientul apreciaza ca au fost atinse aceste obiective.

Dar cel mai multumitor pentru mine este cand asteptarile initiale ale clientului devin realitati, cand isi insuseste si sunt ale  lui reperele mele terapeutice si cand, cumva uimiti, afirma ca, desi nu stiu cum, ei se simt bine. Atunci stiu ca ma pot retrage: cele ce credeam ca li se potrivesc si pe care le-am lucrat in terapie au devenit ale lor.

– Poti sa umbli in mintea oamenilor fara ca ei sa-si dea seama?

Pot crede ca inteleg, empatic, perspectiva oamenilor, se verifica uneori asta prin derularea evenimentelor pe care le-am anticipat ca urmare a acestei analize. Dar niciodata nu am pretentia ca pot intelege pe deplin mintea cuiva – nici cand se straduieste indelung sa mi-o faca cunoscuta.

– Pune-mi doua intrebari.

– Eu cred ca ai ales sa devii medic pentru neurostiinte, nu pentru suferintele corpului. DA, sau NU?

DA si NU. DA, initial am ales medicina, asa cum zici, pentru ca ma fascinau stiintele creierului (in anii aceia se mai oscila inca intre termenii brain science si neuroscience). Dar,  pe parcursul facultatii, am aflat ca si suferinta corpului vorbeste un limbaj foarte nuantat si sofisticat. Asa ca  atunci cand am ales sa ma specializez in psihiatrie am avut ca interes principal intelegerea legaturii dintre minte si suferinta corpului si tratarea integrata a acestei suferinte, NU dobandirea stiintei despre creier.

Activitatea ta profesionala te-a ajutat sa te simti mai bine cu tine insuti?

– NU si DA. Ma simteam destul de bine cu mine si inainte de a face psihiatrie, dar, e drept, ca psihiatru am avut si am sansa unor intalniri deosebite, care cred ca ma ajuta enorm sa raman bine in pielea mea. Cand spun intalniri deosebite, nu te gandi la intalniri rare, zguduitoare, ci mai degraba la unele aproape zilnice, cu oameni obisnuiti aflati in imprejurari neobisnuite.

– Pune o intrebare celor care ne citesc.

– Cum v-ati dori sa fie un psihoterapeut ideal?

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Domnica Petrovai


dom– Stau de vorba azi cu Domnica Petrovai, psiholog clinician si psihoterapeut. Domnica, ne poti spune, in 20 de cuvinte, ce face un psiholog?

– Ca psiholog clinician si psihoterapeut ofer recomandari si sprijin emotional pentru probleme sau dificultati pentru care am o pregatire profesionala.

–  Si cum ai ajuns psiholog?

– Am facut liceul sanitar din nevoia de a avea o profesie si eram pasionata de filosofie si genetica. Eu as fi optat pentru genetica, doar ca facultatea era la Bucuresti, iar eu nu aveam cum sa ajung in Bucuresti. La recomandarea profesoarei de filosofie, am dat la psihologie cu gandul ca voi face cercetare. Si viata mi-a oferit surprize si am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut. Nu am nici un regret. In afara de gradinarit, nu ma vad facand altceva. 

–  Si totusi, n-o sa-mi spui ca ai ajuns doar din intamplare terapeut…

– Persoana care a avut cea mai mare influenta asupra personalitatii si caracterului meu a fost bunica de la Cluj, cea care m-a crescut mult timp. O femeie blândă si afectuoasa, plina de viata, cu un suflet mare si foarte muncitoare. Imi aduc aminte ca nu se plangea niciodata ca ii este greu. Imi spunea mereu « puiule, incearcă sa faci bine in lumea asta si lupta-te din rasputeri sa nu faci rau » si « spune intotdeauna ce ai pe suflet, fara ascunzisuri ». Isi dorea sa ma fac « doctorita, sa vindec oamenii ». Si in urma unor intalniri cu oameni si situatii neasteptate si a unor alegeri personale pe care le-am facut, am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut.

– Psihoterapeutii si-au rezolvat problemele pe care le trateaza la altii?

– Eu pot vorbi doar despre mine. De la bunica am invatat sa imi asum responsabilitatea fata de mine si responsabilitatea fata de cel de langa mine. Vorbesc, in calitate de psihoterapeut, despre lucrurile pe care le-am depasit si vorbesc despre lucrurile pe care le-am facut gresit. Cu respect si onestitate. Am trait ca si copil doua momente de pierdere a doi oameni care m-au iubit si pe care i-am iubit. Cele mai dureroase momente din viata mea. Sfâsietoare, cum e adesea suferinta. Momente care m-au determinat in timp sa ma reconstruiesc din interior, sa ma lupt pentru mine, sa nu ma pierd. Am ramas insa cu o sensibilitate, o greutate pe suflet fata de distanta fizica, si, mai ales, emotionala fata de cei pe care ii iubesc si de care am nevoie. O vulnerabilitate pe care in timp am acceptat-o si fata de care am acum « ganduri bune ». 

– De unde stiu ca am nevoie de un psihoterapeut?

– Problemele sau dificultatile pentru care sunt solicitata au forme diferite. Sunt parinti care au nevoie de sprijin in rezolvarea unor dificultati ale copilului lor, sunt adulti in momente de suferinta, cu depresie sau anxietate. Sunt familii sau cupluri care au nevoie de un sprijin pentru a invata sa se reapropie, sa se reconecteze unul cu celalat, sa comunice cu o mai mare usurinta ce au nevoie unul de la celalat fara sa se raneasca. Preocuparea mea este bunastarea emotionala a copilului si a adultului. Ceea ce imi aduce mie cea mai mare satisfactie sunt eforturile incredibile pe care le depun cei pe care ii cunosc in cabinet pentru a avea o viata implinita, in acord cu valorile in care ei cred si pentru care se lupta. Ma emotioneaza teribil asta si, in acelasi timp, am un respect deosebit pentru reusitele lor. Sunt profund recunoscatoare sansei pe care am avut-o si o am de a invata si eu de la cei din fata mea. 

– Ti s-a intamplat sa refuzi un potential client?

Da. Adesea. Cand competentele mele nu corespundeau cu nevoile pacientului sau cand eu aveam o problema personala care ar fi interferat cu procesul terapeutic.

– Cum stii ca poti fi de ajutor?

-Vad că pacientul face progrese.

– Pune-mi doua  intrebari.

Cunoscandu-ma de mult timp, te intreb care sunt punctele mele tari si punctele mele slabe in calitate de psihoterapeut?

– Compasiunea e si punctul tau cel mai vulnerabil si principalul tau atu.

– Ce imi recomanzi ca domenii de dezvoltare profesionala?

– Nu ma aventurez sa-ti sugerez domenii foarte specifice. Dar cred ca ai putea incerca sa strecori cateva pagini din Tolstoi si Cehov in terapia cognitiva.

– Ca final deschis, pune, te rog, o intrebare celor care ne citesc.

Ce semnificatie are pentru dumneavoastra un moment de suferinta personala?

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.

Cuvintele sunt pâine


Am constatat cu bucurie ca mica mea postare depre admiratie a ajuns la 1000 de vizualizari.

A fost exact ce imi trebuia intr-o zi in care am aflat ca exista un cont facebook care titreaza cu majuscule Presedintele Nostru, ca in Pater Noster, iar dintr-un clip aflam ca el nu a GRESIT niciodata, iar cei ce-l critica nu au avut niciodata dreptate, ca « sunt unii » care sunt de alta parere, dar Presedintele e UNUL (majusculele nu imi apartin!).

Sigur ca nici macar cei 3000 care au dat like nu il venereaza pe « PN », dar baietii care injosesc cuvintele stiu bine ce fac: incearca sa arunce in derizoriu capacitatea cuvintelor de a evoca lucruri mari; astfel pot spera ca batalia politica sa ramana in noroi, la nivelul cuvintelor de maruntis, iar cuvintele mari, care sa poata vorbi despre morala civica, sa-si dea duhul.

Cuvintele sunt painea mintii. Despre asta am scris azi si in  Culorile depresiei (articolul Cum si când se trateaza depresia).

Lângă divan


Un cititor al acestui blog m-a întrebat dacă (citind cărti de specialitate) « poate deveni propriul său psiholog ». I-am răspuns că nu cred că e util. Apoi am dat peste articolul lui Frédéric Beigbeder pe care l-am tradus si l-am pus pe blog si pentru că răspunde cu vervă la intrebarea de mai sus, dar si pentru că dă un tablou pertinent al relatiei client – psihanalist in epoca postmodernă, din perspectiva clientului. Tot ieri am gasit o ilustratie pe care o gasesc suficient de potrivita (« good enough »!)pentru a descrie lentila prin care psihanalistul isi priveste clientul. Documentul se intitulează Being defensive. How psychotherapy sees you  si il puteti citi aici.

Cartea săptămânii (II)


Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei

de Stefan Zweig

24Stefan Zweig stie sa povesteasca timpul. Cartile lui au ritm. Am simtit asta in adolescenta, cand citeam Orele astrale ale omenirii sau Suflete zbuciumate, am simtit-o si anul acesta citind Lumea de ieri  si Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei.

 Nu am citit traducerea in română. Am vazut frumoasa editie din Raftul Denisei intr-o librarie si am vrut s-o cumpar, dar nu aveam bani la mine. Ma grabeam sa ajung la Institutul Francez si mi-am zis ca o s-o iau la intoarcere, dupa ce scot bani de la bancomat. La biblioteca franceza am gasit o editie a romanelor si nuvelelor lui Zweig. Am citit inceputul din Vingt-quatre heures de la vie d’une femme si, vazand ca actiunea se petrecea in 1904 pe Riviera, mi-am zis ca e potrivit s-o citesc in franceza.

Zweig a reusit sa fie simultan un autor cu mare priza la public si un autor profund. Sigmund Freud admira fara rezerve Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei si ii marturiseste pe larg motivele acestei admiratii autorului intr-o scrisoare datata 4 septembrie 1926: « nelinistitoarea stranietate » a scriiturii si intuitia unuia dintre arhetipurile fundamentale – fantasma masculina a mamei initiatice.

Nu va speriati ca l-am adus in scena pe Freud. Cartea e foarte lizibila si autorul face psihologie aproape in joaca; nici nu-ti dai seama cand ai patruns in abisuri.

Cameleonul cenușiu de grădină


Am apreciat si mai mult metafora lui Peter Tyrer despre culorile depresiei (pe care am prezentat-o in articolul Cameleonul depresiv) dupa ce ieri am putut vedea patru situatii de viata descrise in culorile tristetii. Tristete care mai trece din cand in cand hotarul cu depresia. Depresia comuna, aceea careia Tyrer ii atribuie culoarea « gri de gradina ». Cameleonul cenușiu de grădină.

Intr-una dintre aceste intalniri cu tristetea din ziua de ieri am invatat ceva important – că depresia pate fi perceputa ca un mod peiorativ al tristetii (am scris despre asta aici).