Fericirea e în altă parte


Observând aprobarea din cap gânditoare, poate recunoscătoare, a lui Spinoza, van den Enden continuă:

– Dacă nu despre afaceri, atunci despre ce scrii, tinere?

– Pur şi simplu despre ceea ce văd pe fereastra prăvăliei mele.

Van den Enden se întoarse pentru a urmări privirea lui Bento îndreptată spre stradă.

– Priviţi. Toată lumea e în mişcare. Se agită încoace şi încolo ziua întreagă, viaţa întreagă. Cu ce scop? Bogăţie? Faimă? Satisfacerea poftelor? Cu siguranţă aceste scopuri sunt greşite.

-De ce?

Bento spusese tot ce dorise să spună, dar, încurajat de întrebarea clientului său, continuă:

– Asemenea scopuri sunt generatoare. De fiecare dată când un scop este atins, acesta pur şi simplu generează noi nevoi. Deci mai multă agitaţie, mai multe căutări, la infinit. Trebuie că adevărata cale spre fericirea nepieritoare se află în altă parte. Despre asta mâzgălesc eu.

Bento se înroşi puternic. Niciodată nu mai împărtăşise cuiva astfel de gânduri.

Pe faţa clientului se putea citi un real interes. Puse jos sacoşa, se apropie şi îl privi lung pe Bento. […]

Clientul insistă:

– Tu spui că fericirea nepieritoare se află în altă parte.

Vorbeşte-mi despre această « altă parte ».

– Ştiu doar că nu se află în obiectele perisabile. Nu se află în afară, ci este lăuntrică. Mintea e cea care hotărăşte ce e înspăimântător, lipsit de valoare, de dorit sau nepreţuit şi, prin urmare, mintea, şi numai mintea, e cea care trebuie modificată.

– Cum te numeşti, tinere?

– Bento Spinoza. În ebraică numele meu este Baruch.

– Iar în latină numele tău este Benedictus. Un nume frumos, binecuvântat. Eu sunt Franciscus van den Enden. Conduc o Academie de studii clasice. Spinoza, spui…hmm, de la cuvintele latineşti spina şi spinosus, care înseamnă « spin », respectiv « spinos ».

D’espinhosa în portugheză, spuse Bento, dând aprobator din cap. Dintr-un loc plin cu spini.

(Irvin D. Yalom – Problema Spinoza)

Am citit pe nerăsuflate prima sută de pagini din Problema Spinoza. M-am oprit doar cât să transcriu fragmentul de mai sus. Revin curând cu comentarii şi biblioterapie.

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Diana Decean


diana simona decean iuonasCu Diana am fost coleg de serie la facultate. Nu aveam cum să banuiesc atunci că va alege psihiatria. Apoi am facut impreună rezidentiatul si am stiut că va fi un bun psihiatru. Lucru care mi s-a confirmat in modul cel mai limpede cu putintă: prin felul in care vorbesc despre ea oamenii pe care i-a ajutat. Diana lucrează la Ploiesti. Se intamplă ca ploiestenii să se mute in Bucuresti. Si astfel să vad persoane care au trecut si pe la Diana. Si toti acesti oameni vorbesc foarte frumos despre ea. Unii ii spun doamna doctor altii ii spun Diana.

– Diana, esti psihiatru si psihoterapeut. De unde stii cand esti psihiatru si cand esti psihoterapeut?

Formarea in  psihoterapia cognitiv-comportamentală mi-a schimbat, cred, niste aspecte fundamentale ale gandirii. Mi-am insusit in viata personala o parte din ceea ce am invătat. Practic psihoterapia doar la cabinetul privat, cu clienti trimisi de colegi si cunostinte.  Cred insă că gandesc « psihoterapeutic » in relatia cu pacientul aproape tot timpul, devine un fel de a doua natură. Psihiatria este prima mea profesie , cea pe care o practic cand sunt la spital sau cand dau consultatii la cabinet. Incerc să o delimitez de viata personală si de timpul liber pe cat se poate. Mi se pare bine definită, pacientul vine si solicita consultul, il asculti, îi pui intrebari, il observi si apoi pui un diagnostic si stabilesti o linie de tratament. Am constatat ca, in cele mai multe cazuri, asta asteapta pacientul de la mine cand vine in policlinica, un diagnostic si un tratament. In cateva cazuri ma intreaba daca nu exista si alte solutii pentru problema lui. Daca timpul imi permite, incerc sa aflu mai multe si eventual sa fac consiliere. Modul in care ma adresez pacientului este insa tot timpul modul psihoterapeutic empatic, de la intrebari si explicatii pana la incercarea de « normalizare » a suferintei psihice prin care trece.

– Cum ai ajuns psihiatru?

– Daca spun ca « din intamplare » ?… Dupa facultate am facut un an de stagiatura in sectia de chirurgie a Spitalului Judetean Ploiesti, imi placea, eram tanara, cu multa energie si resurse fizice pentru munca in sala de operatii. Credeam ca acesta este viitorul meu… Apoi a venit examenul de rezidentiat in urma caruia am avut posibilitatea sa optez doar pentru medicina de familie. Am refuzat postul (la Timisoara) si am mers un an ca medic generalist la tara… In al doilea an  mi s-au agravat niste probleme renale mai vechi (litiaza) carora le-am dat atentie abia dupa examen.  S-a dovedit ca aveam TBC renal si am stat in concediu 6 luni pentru tratament… Cred ca optiunea mea pentru psihiatrie a fost influentata de perspectiva data de boala, am cautat o specialitate putin solicitanta fizic pe care sa o fac la Bucuresti. Ceea ce mi se pare important de spus este ca, intr-un fel, viata m-a adus acolo unde imi era locul. Dupa cateva luni in clinica la « Obregia » mi-am dat seama ca imi place si ca mi se potriveste, iar anii de pregatire si practica care au urmat nu au facut decat sa-mi dovedeasca ca « intamplarea » a ales bine pentru mine. Orice medic se vede si se judeca  prin ochii pacientilor lui si cred că impresia, in cazul acesta, este in cea mai mare parte pozitiva.

– Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?

– Depinde de lumea din care vii, de modul in care ai crescut, de imaginea pe care ti-ai creat-o despre propria persoana, depinde de pregatire sau de intuitie, depinde daca stii sau nu ce este psihiatria, depinde de experienta cu boala altuia apropiat, depinde de mass-media (din pacate!) si de o mie de alti factori care nu-mi vin acum in minte.

Esential este faptul ca o suferinta psihica de orice fel are un impact deseori covarsitor asupra propriei persoane si a celor din jur iar asta obliga persoana sau anturajul la un demers oarecare, fie medical, fie alternativ (medicina alternativa, religie, practici subculturale etc) care de cele mai multe ori converg spre consultul psihiatric (uneori dupa o perioada indelungata , dupa epuizarea alternativelor, chiar si atunci cu multa indoiala).

Cred ca iti dai seama ca ai nevoie de ajutor nu numai din cauza simptomelor ci si, sau mai ales, pentru ca acestea iti afecteaza viata personala, sociala, profesionala, iti rapesc din gradele de libertate.

Pozitiv mi se pare faptul ca din ce in ce mai multa lume se adreseaza direct medicului psihiatru, depasind bariera prejudecatilor din societate sau a celor personale.

Intrebarea este totusi grea, exista in fiecare o limita a suportabilului si o imagine a normalitatii, si poate ca de multe ori o suferinta psihica nu este acceptata ca boala, si este traita zilnic ca normalitate in ciuda faptului ca ne erodeaza lent dinspre interior (ca un copac mancat de carii care dupa ani de zile se prabuseste, golit complet pe dinauntru). Alteori boala ataca atat de intens si fundamental incat distruge capacitatea de a discerne realitatea si de a rationa anuland astfel posibilitatatea de (auto)recunoastere a bolii.

–  Oricine intra la tine in cabinet primeste un diagnostic?

–  Da, in masura in care consideram ca orice normalitate/anormalitate este un diagnostic, nu, daca plasam normalitatea si sanatatea in afara diagnozei.

Cuvantul diagnostic suna ca o sentinta pentru multi pacienti, o parte dintre ei insa pleaca acasa  diagnosticati ca normali sau sanatosi din punct de vedere psihic, chiar daca se plang de anumite stari neplacute (de exemplu, in cazul unui doliu recent); acestia sunt consiliati si chemati eventual la un control dupa o perioada de timp.

– Cat de eficiente ti se par tratamentele pe care le propui?

Medicina are limitele ei, nu face minuni. Tratamentul farmacologic este, din punctul meu de vedere, esential  pentru anumite grupe de boli, optional pentru altele.

In aceasta era a medicinei bazata pe dovezi ni se ofera remedii testate si supertestate, cu eficienta dovedita clinic. Cu toate acestea, acelasi medicament se dovedeste util pentru un pacient, fara efect sau poate chiar nociv pentru altul. Nici un medicament nu este perfect. Toate medicamentele au si efecte secundare. Nu avem inca toate datele despre ele, de multe ori timpul scoate la iveala aspecte noi si uneori nu placute in ceea ce priveste un medicament. Dar astea sunt datele, asta este realitatea cu care ne confruntam, asta este dilema cu care ne confruntam zilnic, « primum non nocere » (« in primul rand sa nu faci rau »), parca asa zicea latinul. Asta cred eu este crucea noastra. Sa actionam cu mana sigura pe un teren presarat cu surprize. Sa nu putem fi supraoamenii care se doreste sa fim.

Revin la intrebare. In mare parte sunt multumita de posibilitatile terapeutice actuale. Ma gandesc tot timpul ca acum saizeci de ani nu exista apropape nimic. Ma gandesc cum era inainte, ma uit la pacientii din fata mea si ma gandesc « daca am fi in secolul 19, ce as putea face pentru ei ? ».  Si daca gandesc asa, lucrurile devin mai simple si alegerile mai clare.

– Care crezi ca sunt cele mai bune mijloace pentru a-ti mentine sanatatea mintala?

Cred ca raspunsul poate fi unul religios sau  filosofic. Ca mod de viata constant. Poate nu numai, dar aste sunt primele care imi vin in minte.

Cred ca exista  o predestinare implacabila care convietuieste in noi cu liberul arbitru, cu constiinta si cu capacitatea noastra de invatare si adaptare. Nu te poti impotrivi psihozei, daca esti vulnerabil, decat pana la un punct. Dincolo de el,  tot ce poti face este sa te adaptezi , sa devii cat mai functional in noii parametri care iti definesc existenta, si asta inseamna, de fapt, sa-ti pastrezi sanatatea psihica.

In cazul nevrozelor, nimeni nu se naste invatat (din pacate), purtam povara unor experiente nefaste, pe care terapia incearca, si uneori reuseste, sa le demonteze.

Dincolo de boala psihica, in orice forma a ei, este un OM, cu valorile lui si modul lui de a se raporta la sine si la univers.

Daca reusesti

  • sa fii egoist doar atat cat trebuie ca sa supravietuiesti,
  • sa recunosti care sunt lucrurile cu adevarat importante din viata ta,
  • sa nu faci excese,  
  • sa iubesti sincer oamenii,
  • sa nu-ti pierzi uimirea in fata acestui univers minunat construit inaintea timpurilor,
  • sa accepti ca multe lucruri care se intampla sunt dincolo de controlul tau,
  • sa nu devii delasator cu cele care-ti revin ca responsabilitate,

cred ca ai o sansa la acest echilibru interior care este numit sanatate psihica.

– Da-mi voie sa remarc frumusetea si echilibrul acestor « 7 porunci ». E randul tau sa-mi pui doua intrebari.

– Care crezi ca este impactul erei informatice, cu toate bunele si relele pe care le aduce, asupra sanatatii psihice ?

– Mai multe patologii ale limitei. Una dintre marile capcane ale tehnologiei, mai ales ale tehnologiei informatiei este iluzia ca nu exista limite. Asadar, mai multe tulburari legate de stres, mai multe anxietati, mai multe depresii. In al doilea rand, mai multe tulburari de personalitate – asta in masura in care conceptul de tulburare de personalitate va mai avea vreun sens intr-o lume din ce in ce mai putin structurata si structuranta. Altminteri, problema nu e tehnologia. In principiu, cunoasterea da putere. In principiu, puterea da libertate. Mai ramane sa stiu cum sa-mi folosesc libertatea. « Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos ».

– Este arta conversatiei clasice un fenomen pe cale de disparitie in randul tinerilor?

– Dupa cate vezi, si noi « vorbim » acum la doua tastaturi. Clasic devii dupa moarte. Dupa o moarte in care nu mori cu totul. Conversatia « clasica » pare sa revina in moda, dupa vreo 20 de ani de traversare a desertului. Mie mi se pare ca lucrurile iau o turnura interesanta: tineri care redescopera savoarea conversatiei si persoane mai in varsta care au uitat cum se face conversatie, sau chiar mai rau, o considerea o pierdere de vreme.

– Diana, iti multumesc pentru aceasta conversatie asistata de calculator. Ai ultimul cuvant. Pune, te rog, o intrebare cititorilor nostri.

As intoarce catre cititori o intrebare a ta, astept interesata raspunsurile.  Cum stiu ca am nevoie de un psihiatru?

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Domnica Petrovai


dom– Stau de vorba azi cu Domnica Petrovai, psiholog clinician si psihoterapeut. Domnica, ne poti spune, in 20 de cuvinte, ce face un psiholog?

– Ca psiholog clinician si psihoterapeut ofer recomandari si sprijin emotional pentru probleme sau dificultati pentru care am o pregatire profesionala.

–  Si cum ai ajuns psiholog?

– Am facut liceul sanitar din nevoia de a avea o profesie si eram pasionata de filosofie si genetica. Eu as fi optat pentru genetica, doar ca facultatea era la Bucuresti, iar eu nu aveam cum sa ajung in Bucuresti. La recomandarea profesoarei de filosofie, am dat la psihologie cu gandul ca voi face cercetare. Si viata mi-a oferit surprize si am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut. Nu am nici un regret. In afara de gradinarit, nu ma vad facand altceva. 

–  Si totusi, n-o sa-mi spui ca ai ajuns doar din intamplare terapeut…

– Persoana care a avut cea mai mare influenta asupra personalitatii si caracterului meu a fost bunica de la Cluj, cea care m-a crescut mult timp. O femeie blândă si afectuoasa, plina de viata, cu un suflet mare si foarte muncitoare. Imi aduc aminte ca nu se plangea niciodata ca ii este greu. Imi spunea mereu « puiule, incearcă sa faci bine in lumea asta si lupta-te din rasputeri sa nu faci rau » si « spune intotdeauna ce ai pe suflet, fara ascunzisuri ». Isi dorea sa ma fac « doctorita, sa vindec oamenii ». Si in urma unor intalniri cu oameni si situatii neasteptate si a unor alegeri personale pe care le-am facut, am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut.

– Psihoterapeutii si-au rezolvat problemele pe care le trateaza la altii?

– Eu pot vorbi doar despre mine. De la bunica am invatat sa imi asum responsabilitatea fata de mine si responsabilitatea fata de cel de langa mine. Vorbesc, in calitate de psihoterapeut, despre lucrurile pe care le-am depasit si vorbesc despre lucrurile pe care le-am facut gresit. Cu respect si onestitate. Am trait ca si copil doua momente de pierdere a doi oameni care m-au iubit si pe care i-am iubit. Cele mai dureroase momente din viata mea. Sfâsietoare, cum e adesea suferinta. Momente care m-au determinat in timp sa ma reconstruiesc din interior, sa ma lupt pentru mine, sa nu ma pierd. Am ramas insa cu o sensibilitate, o greutate pe suflet fata de distanta fizica, si, mai ales, emotionala fata de cei pe care ii iubesc si de care am nevoie. O vulnerabilitate pe care in timp am acceptat-o si fata de care am acum « ganduri bune ». 

– De unde stiu ca am nevoie de un psihoterapeut?

– Problemele sau dificultatile pentru care sunt solicitata au forme diferite. Sunt parinti care au nevoie de sprijin in rezolvarea unor dificultati ale copilului lor, sunt adulti in momente de suferinta, cu depresie sau anxietate. Sunt familii sau cupluri care au nevoie de un sprijin pentru a invata sa se reapropie, sa se reconecteze unul cu celalat, sa comunice cu o mai mare usurinta ce au nevoie unul de la celalat fara sa se raneasca. Preocuparea mea este bunastarea emotionala a copilului si a adultului. Ceea ce imi aduce mie cea mai mare satisfactie sunt eforturile incredibile pe care le depun cei pe care ii cunosc in cabinet pentru a avea o viata implinita, in acord cu valorile in care ei cred si pentru care se lupta. Ma emotioneaza teribil asta si, in acelasi timp, am un respect deosebit pentru reusitele lor. Sunt profund recunoscatoare sansei pe care am avut-o si o am de a invata si eu de la cei din fata mea. 

– Ti s-a intamplat sa refuzi un potential client?

Da. Adesea. Cand competentele mele nu corespundeau cu nevoile pacientului sau cand eu aveam o problema personala care ar fi interferat cu procesul terapeutic.

– Cum stii ca poti fi de ajutor?

-Vad că pacientul face progrese.

– Pune-mi doua  intrebari.

Cunoscandu-ma de mult timp, te intreb care sunt punctele mele tari si punctele mele slabe in calitate de psihoterapeut?

– Compasiunea e si punctul tau cel mai vulnerabil si principalul tau atu.

– Ce imi recomanzi ca domenii de dezvoltare profesionala?

– Nu ma aventurez sa-ti sugerez domenii foarte specifice. Dar cred ca ai putea incerca sa strecori cateva pagini din Tolstoi si Cehov in terapia cognitiva.

– Ca final deschis, pune, te rog, o intrebare celor care ne citesc.

Ce semnificatie are pentru dumneavoastra un moment de suferinta personala?