Arte italiene: viaţa bună


Bologna, 18 august, luni pe la prânz

Poate credeţi că ştiţi ceva despre pizza. Şi eu credeam la fel. Acum stau pe terasa de la Altero (o pizzerie cu nume şi tradiţie  – dar fără fiţe! – din centrul Bolognei) şi încep să înţeleg câte ceva.

1. Pizza nu a fost concepută pentru a fi înfulecată rapid. Se mănâncă la prânz, o masă care este urmată de riposo (=odihna, echivalentul siestei iberice). Nu ai de ce să te grăbeşti.

2. Chiar dacă ar putea gusta în fiecare zi pizza, vezi cum italianul este atent la gustul, textura, aroma a ceea ce mănâncă, savurează chiar şi, sau, poate, mai ales felurile simple dar care merg la suflet. (Spun adesea oamenilor măcinaţi ce anxietăţi să trăiască mai mult în prezent, să prindă gustul a ceea ce pot face aici si acum. Azi iau o lecţie exemplară despre cum poţi face asta zilnic: acordând repectul cuvenit mesei)

pizza

3. De câte ori vi s-a pus în faţă o aşa-zisă margherita plină de ketchup? Un italian autentic vă va spune, aşa cum îmi spune, amuzat, Niccolo, că asta e o impietate: nu poţi folosi ketchup în loc de pomodori (roşii); dacă în reţeta de bază faci o asemenea înlocuire, cum să nu ajungi să tratezi pizza ca junk-food, aşa cum au făcut americanii?

4. Bun, am aflat că numai în Italia poţi mânca decent pizza. Şi asta nu numai pentru că e vorba de mai multe roşii şi mai puţin ketchup, nu doar pentru că nu orice şuncă e prosciutto şi nu orice ciuperci sunt porcini, ci şi pentru că nicăieri în altă parte nu e tratată cu atâta respect această mâncare simplă.

Am mâncat bine la Altero. Bine, în sensul că am gustat dintr-o selecţie de felii înalte de pizza, în stil bolognez. Bine, în sensul că am stat relaxaţi la masa de prânz, am mâncat pe îndelete şi savurând momentul. În fine, bine, în sensul că am luat masa între prieteni, într-o convivialitate în care italienii sunt maeştri.

 

[Binecuvântat fie poporul român]


Atotputernice şi veşnic Dumnezeu,

Ne amintim în această zi, cu inima plină de recunostinţă, de lucrarea neostoită săvârşită cu statornică demnitate şi dăruire de Regele Mihai în slujba României.

Binecuvântat fie poporul român şi suveranul său, în această generaţie, în cele viitoare şi în vecii vecilor! Amin.

(din rugaciunea rostita de Capelanul Ordinului Regal Victorian la sarbatorirea Regelui Mihai la Londra, pe 8 noiembrie 2012)

Puteti vedea aici filmul relizat de Marilena Rotaru cu ocazia festivitatilor de la Londra dedicate Regelui Mihai.

Dragule, nu stai si tu o vreme acasa?


Imi zgarie urechile de doua zile cu « dragilor, stati acasa ».  Si pentru ca sicofantii (yesmenii, daca preferati un anglicism) din jurul lui nu se pot abtine sa supraliciteze, celalalt TB (fost ministru de externe) ne-a zis-o si mai gretos pe Facebook: « Iubiților, mâine nu mergeți la vot chiar dacă ne mint ăștia cu televiziunile ».

Va place sa fiti tratati ca niste copii de TB1? Sau vreti sa fiti iubiti de TB2? Daca da, stati acasa.

Daca nu as sti ca formulele de adresare adecvate sunt esentiale pentru o comunitate civilizata, i-as putea arunca si eu lui TB1: Dragule, nu stai si tu o vreme acasa?

Anul 101 de la facerea schizofreniei


« Nu l-am cunoscut personal pe bunicul meu, Eugen Bleuler (1857 – 1939). A murit cu un numar de ani inainte de a ma fi nascut eu. Tot ceea ce stiu despre el mi-a fost spus de catre tatal meu, Manfred Bleuler, fiul cel mare al lui Eugen. Nu numai ca imi spunea, dar imi si scria: de fiecare Craciun primeam un nou capitol despre istoria familiei noastre. In acest fel am ajuns sa-l cunosc si sa-l pretuiesc pe bunicul meu. »

La 100 de ani de la prima folosire a termenului schizofrenie de catre Eugen Bleuler, revista History of Psychiatry, in numarul din decembrie 2011, publica sub titlul Being a member of the Bleuler family o scurta istorie a acestei familii care a definit psihiatria elvetiana pentru aproape un secol si si-a pus decisiv amprenta asupra conceptului de schizofrenie prin cei doi ilustri psihiatri, tata si fiu, Eugen (inventatorul conceptului) si Manfred (autorul celui mai amplu studiu al evolutiei pe termen lung a schizofreniei).

Titlul contine insa si o trimitere la faptul ca atat Eugen Bleuler cat si fiul sau au locuit cea mai mare parte a vietii in apartamentul directorului de la spitalul de psihiatrie Burghölzli, dedicandu-si timpul pacientilor si familiei si considerandu-si pacientii ca familia lor extinsa. De altfel, printre acesti pacienti se afla si sora mai mare a lui Eugen Bleuler.

« Am amintiri dragi despre gradina noastra, depre parcul clinicii, dealul Burghölzli si cladirea imensa, unde era mereu ceva de descoperit. Celebram festivitatile impreuna cu pacientii si cu tot personalul si ma simteam parte a tuturor acestor lucruri – era ca intr-o mare familie. Am invatat de la tatal meu sa tratez oamenii, si mai ales pacientii cu tulburari mintale, cu demnitate si respect.« 

Am subliniat cuvintele de mai sus (care apar spre finalul articolului mentionat al Tinei Joos – Bleuler) pentru ca arata ca mostenirea familiei Bleuler cuprinde nu numai (si poate nu in primul rand) lucrari stiintifice solide ci si acest efort de educare a mai multor generatii in spiritul respectului absolut al demnitatii umane si al fraternitatii cu oamenii aflati in suferinta.

Război şi pace între generaţii


Timpul nostru pune prea mult pret pe noutate si record si pune in pericol memoria si cresterea organica a unei comunitati.

Iata ca ruperea puntilor intre generatii a devenit o maladie globala, necesitand o atentie speciala atunci can se definesc politicile sociale.

Razboiul dintre generatii a existat dintotdeauna. Atunci cand devine total duce la dizolvarea comunitatii. Ca sa fie posibila o pace onorabila, e nevoie de reguli si de un loc de intalnire. In ultima suta de ani, scoala a fost locul privilegiat al tratatului de pace intre generatii, iar profesorii buni au fost  diplomatii negociatori ai rolurilor sociale.

Azi aproape nimeni nu mai vrea sa fie profesor. Din ce in ce mai multi profesori nu mai cred in rolul lor de indrumatori. Unii vad meseria de profesor ca o ratare sociala si profesionala.

Am avut noroc. Am putut sa-i admir pe cativa dintre profesorii mei, am invatat de la multi, i-am respectat aproape pe  toti.

As vrea sa stiu cum sunt facuti acei profesori care cred in meseria lor. Si cati mai sunt. Si daca se simt ascultati sau isi fac datoria pana la capat,  chiar daca  au  ajuns  voci care predica pustiului.

 

Gheaţa neagră


« Tuturor care dau de psihiatri in ziua de azi le spun sa incerce o alta varianta! Nu cred sub nici o forma in ceea ce poate face “bine” un medicament care se joaca cu sistemul nervos al pacientului. Nu am vazut nici macar un singur caz de boala psihiatrica in Romania tratat cu adevarat!

Am vazut pacienti care puteau cu o simpla psihoterapie, sa se reechilibreze, sa nu necesite internare ci doar familia sa fie instruita cum sa le asigure cele necesare, un climat psihoafectiv adecvat, insa au fost instruiti de medici ca daca nu-si iau tratamentul va fi dezastru… Am vazut cum nu esti bagat in seama de nimeni o data internat si daca ti se pune o eticheta ca esti bolnav si gata, nimeni nu se gindeste ca poate nu e chiar asa. »

(dintr-un comentariu in blogosfera semnat Black Ice)

Randurile de mai sus apartin probabil unei persoane care a suferit mult si mult din aceasta suferinta a fost creata de noi, psihiatrii.

Nu traim intr-o lume ideala, insa un lucru putem face si in aceasta lume imperfecta: sa respectam suferinta unui semen al nostru. Iar oamenii care au, la un moment dat, o problema de sanatate mintala ar trebui sa beneficieze de un respect neschimbat din partea noastra.

Am invatat aceasta lectie cu adevarat abia cand l-am cunoscut pe Joel. Un american care a trecut vreme de 10 ani prin spitale psihiatrice, din pricina unei psihoze majore, si s-a confruntat cu atmosfera dezumanizanta a acestor institutii. Partea extraordinara e ca el si-a dat seama ce valoare terapeutica directa are respectul. Dupa ce s-a stabilizat, a devenit consilier pe sanatate mintala al mai multor administratii nord-americane si europene. Iar seminarul sau, intitulat simplu « Respect » a fost pentru mine o experienta majora a acestei vieti.

Joel e numele unuia dintre cei patru arhangheli care pazesc, cu sabie de foc, raiul. Focul respectului ar putea topi  gheaţa neagră.

(Nota: Joel beneficiaza de o familie  iubitoare si continua sa ia o doza minima dintr-un tratament de intretinere.)