Divorţul e o traumă pentru copil?


Răspunsul scurt e: da.

Răspunsul mai nuanţat e că divorţul ca atare nu e decât vârful unui aisberg a cărui forţă de lovire depinde de partea care se află sub apele mai mult sau mai puţin agitate de la suprafaţă. Adevăraţii factori se risc sunt intensitatea, frecvenţa şi stilul conflictelor dintre părinţi.

Pornind de la aceste date, s-a crezut o vreme că o separare precoce a unui cuplu conflictual ar face mai mult bine decât rău copilului. Ipoteza s-a dovedit adevărată doar pentru cazurile în care stilul de conflict includea violenţa fizică frecventă. Altminteri, o mare parte dintre cuplurile intens conflictuale înainte de divorţ rămân la aceeaşi intensitate a conflictului şi la 3 ani după.

1. Intensitatea conflictului

Efectele conflictelor intense sunt diferite în funcţie de vârsta copilului. În prima copilărie, afectează ataşamentul, generând anxietate. La copiii mai mari şi la adolescenţi, conflictele intense între părinţi pot genera comportamente agresive, depresie, anxietate, scăderea stimei de sine. Fetele şi băieţii sunt egal afectaţi de nivelul înalt de conflictualitate în familie.

2. Frecvenţa conflictelor

Frecvenţa mare a conflictelor între părinţi e importantă (în sens negativ) pentru că prezintă un risc mult mai mare decât conflictele rare să modeleze stilul comportamental al copilului, înclinându-l fie spre antisocialitate, fie spre evitarea cu orice preţ a conflictelor. În plus creşte riscul ca el să fie angrenat în conflicte sau să se perceapă ca parte a conflictului (sau chiar cauză a conflictului dintre părinţi, autoînvinovăţirea crescând riscul depresiei la copil)

3. Stilul conflictelor

  • Ostilitatea deschisă (palme, ţipete, dispreţ, bătaie de joc) între părinţi este mai dăunătoare decât stilul pasiv-agresiv (resentimente, tensiuni nevorbite). Afectează negativ în mod egal fetele şi băieţii
  • Stilul pasiv-agresiv are efecte negative mai pronunţate asupra fetelor.

Cum poti totuşi ieşi cu bine dintr-o familie scindată? Majoritatea copiilor reuşesc. Înţelegerea procesului prin care se ajunge la rezilienţă după o asemenea trauma e în continuă mişcare, pentru că mişcătoare sunt şi formele familiale contemporane.

E destul de clar că există câţiva importanţi factori moderatori ai impactului negativ al conflictualităţii parentale:

  • o bună comunicare cu cel puţin un părinte
  • relaţii semnificative ale copilului cu membri ai familiei extinse (bunici, unchi, mătuşi)
  • sprijinul emoţional al fraţilor
  • o relatie caldă cu părinţii (pare să aibă importanţă mai mult pentru fete)
  • un grup de prieteni care să-l sprijine (pentru adolescent)

Conflictul dintre părinţi nu e doar o problemă între adulţi. De gestionarea conflictului depinde şi eficienţa în rolul de părinte. În loc să vă propuneţi să faceti în aşa fel încât copilul să nu vadă că vă certaţi, propuneţi-vă ca el să poată vedea cum se pot negocia diferenţele şi cum se pot depăşi momentele grele.

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.