Prin Belem cu Ricardo Reis


Nu mă înspăimântă inumerabilul flux viitor

De timpuri şi uitare;

Spaima murdară ca Tejo pleacă direct către soare

şi-n pânze albe revine

Caravelă cosmică, fixat asupră-şi, cugetul contemplă

Reflexele lumii,

Tot astfel în piatră clipa exterioară-şi gravează

Fiinţa, prin ea durând.

Belem – Piatra Albă a interiorităţii nude

taie lumina ce cuprinde secunda,

şlefuieşte vântul uşor ce mătură anii.

Îmi place învolburarea lor, Lidia, roze sunt

Ce se nasc în ziua

În care şi mor.

Pe poarta dinspre soare intrasei crezând

că ieşi din viaţă

Dar dincolo doar timpul lipsea şi turnul era inversat

Căci noapte se află şi înainte şi după

Acel puţin cât ne e durata.

Duminica-n Belem splendoarea doare

Nimic, în lumea străină

Nu ne recunoaşte aparenta grandoare

Ascetic mâncăm într-o umbră de timp dantelat

languroase pasteis de nata

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa

Să refuzăm aşadar, tot ceea ce ne ridică

Spre irespirabile culmi,

Perene şi lipsite de flori.

Libertatea duce, cu vântul, spre mare,

Parfum de palmieri, cu fructe amare…

Şi, câtă vreme sângele încă ne bate la tâmple,

Şi nu se zbârceşte în noi

Însăşi iubirea, să dăinuim,

Ca ferestrele, cu lumina lor transparentă

Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar

Uşor amorţiţi de soarele cel încins

Să fim, şi abia reflectându-l puţin.

(Cupaj din Odele I-IV de Ricardo Reis, asamblat cu versuri de casă, plus câteva plagiate după Zelda Parr)

 

Cartea săptămânii (XII)


O lectura nerecomandata normalilor.  Grupeaza fragmente despre arta, filosofie, religie, dar si cateva articole foarte directe despre viata politica din Portugalia in primii 25 de ani dupa proclamarea republicii.  Totul tratat in 5-6 maniere diferite, pentru ca fragmentele sunt semnate de heteronimii lui Pessoa, scriitorul care « n-a existat niciodata » („Fernando Pessoa este singurul scriitor din lume care n-a existat niciodată. Cât era în viaţă, nu avea nevoie de o viaţă, renunţase la ea ca să poată inventa toate vieţile posibile. Rare sunt geniile care să nu fi visat vreodată să-şi transforme existenţa în legendă. Pessoa a devenit pentru el însuşi propria sa legendă, înainte să devină şi pentru noi. Ne putem îndoi de existenţa lui Homer, aşa cum îl putem bănui şi pe Shakespeare că nu va fi fost întotdeauna el. Pessoa nu a avut existenţă şi nu a fost niciodată el, cu excepţia acelor momente când i-a plăcut să lase să se creadă aşa. Om al vidului, n-a încetat să se joace cu numele său, Pessoa, al cărui înţeles în portugheză trimite la acea persona latină, masca actorului. A avut o întreagă viaţă la dispoziţie ca să joace toate rolurile pe scena unui teatru imaginar.“ – Pascal Dethurens, Pessoa, l’oeuvre absolue).

[e mereu nevoie de câte un om]


« […] te rog să pleci, vine persoana pe care o aşteptam, Fata aceea, Da, Nu e deloc urâtă, puţin cam slăbuţă pentru gustul meu, Mă faci să râd, e prima oară în viaţă că te aud explicându-te în legătură cu femeile, oh, satir ocult, oh armăsar neştiut, La revedere, dragă Reis, pe curând, te las să-i faci curte micuţei, începi să mă dezamăgeşti, amant de servitoare, curtean de domnişoare, aveam mai multă stimă pentru tine când vedeai viaţa la distanţa la care se află, Viaţa, Fernando, este mereu aproape, Atunci o las pe seama ta, dacă asta e viaţa. Marcenda cobora printre straturile de flori, Ricardo Reis urcă pe alee s-o întâmpine, Vorbeaţi de unul singur, întrebă ea, Da, într-un anume sens, repetam nişte versuri scrise de un prieten care a murit acum câteva luni, poate aţi auzit de el, Cum se numea, Fernando Pessoa, Mi se pare vag cunoscut, dar nu-mi amintesc să fi citit vreodată, Între ce trăiesc şi ce-i viaţă, între cine mă simt şi ce sunt, adorm pe o coastă abruptă, voi cădea nu ştiu când, Astea sunt versurile pe care le spuneaţi, Da, Le-aş fi putut scrie eu, dacă înţeleg eu bine, sunt aşa simple, Aveţi dreptate, oricine le-ar fi putut scrie, Dar a trebuit să vină acest om ca s-o facă, Aşa se întâmplă cu toate lucrurile, bune şi rele, e mereu nevoie de câte un om să le facă […] »

(José SaramagoAnul morţii lui Ricardo Reis)

Am gasit de doua ori mai savuros romanul maestrului Saramago dupa ce am citit mult Pessoa. O discutie despre viata si moarte intre fantoma lui Fernando Pessoa si heteronimul sau, Ricardo Reis,  care nu apucase sa moara inaintea creatorului sau, urmata de o secventa vag idilica in care Marcenda coboara dintre straturile de flori din poemele atribuite lui Reis si este intampinata cu versuri din Pessoa (care i se par cunoscute, dar fireste ca nu le-a citit, ea insasi fiind un personaj din Pessoa) creeaza un univers fabulos. Si totul e construit numai cu material pessoan. Cuvinte pe care oricine ar fi putut sa le scrie, dar a fost nevoie de o persoana (in portugheza – pessoa) sa le scrie si de o alta persoana (Saramago) care a renuntat la propriul stil (de asemenea fabulos) ca sa se apropie de Nimeni (in portugheza tot Pessoa) pentru a-i face sa traiasca inca o data pe doi dintre cei  sase Pessoa: doctorul scriitor de ode Reis si Fernando, autorul de autori.

[Doreste-ţi puţin]


« Doreste-ţi puţin: vei avea totul/ Nu dori nimic: vei fi liber »

« Speranţa e o datorie a sentimentului »

Niciodată voinţa altuia, oricât de seducătoare ar fi,/ N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,/ Sclav nu fi nimănui, nici măcar ţie însuţi.

Pe toate, de la deşertul îndepărtatelor astre/ Până la noi, ni le dăruieşte lumea./ Iar noi la toate acestea, străini, ne adăugăm,/ Gândind şi interpretând./ Destul ne este să atingem cu mâna iarba aici în preajmă./ Cel mai bun e ceea ce există.

Fragilă ca o tijă de păpădie e şi această clipă/ Ce mă susţine pe mine.[…] »

(Ricardo Reis Ode, în Fernando PessoaOpera poetică, traducere din limba portugheză de Dinu Flămând)