[Penumbră leneşă]


Să reflectăm asupra acestui punct: Victoria invizibilului nu străluceste.

*

Există o lume care apartine malului râului Lethe [Uitare].

Acest mal este memoria.

E lumea romanelor si cea a sonatelor, aceea a plăcerii trupurilor nude care iubesc jaluzelele pe jumatate trase […]

Lumea tacerii călduţe si a penumbrei leneşe unde  se ondulează si se supraexcită brusc gândirea.

(Pascal Quignard – Les ombres errantes)

Cartea săptămânii (VIII)


coperta1 Viaţă şi destin a fost publicat in 1980, in Elvetia, la doua decenii de la terminarea lui si la 16 ani de la moartea autorului.

Cartea a fost publicata, 8 ani mai târziu, cu suprimarea anumitor pasaje, si in Uniunea Sovietica gorbaciovista. Statul sovietic a disparut trei ani mai tarziu; atunci cand manuscrisul romanului Viaţă şi destin fusese confiscat de KGB, secretarul adjunct al CC al PCUS spusese ca ar trebui sa ramana la secret pentru vreo doua-trei sute de ani, dar istoria a vrut ca statul sovietic sa dispara in doua-trei decenii.

Vasili Grossman este ceea ce as numi un umanist radical; el denunta tendinta inerenta a oricarui stat de a deveni totalitar; denunta, de asemenea, puterea nociva a ideologiilor.

« Pe când Cehov a spus: Dumnezeu sa se dea la o parte, asa-numitele idei progresiste sa se dea la o  parte, noi sa incepem cu omul, sa fim buni, atenti fata de om, oricine ar fi el – arhiereu, taran, fabricant, milionar, ocnas din Sahalin, ospatar; sa incepem prin a respecta, a intelege, a iubi omul, fara asta nu vom realiza nimic. » (p.287)

Si Vasili Grossman scrie bine. Cele aproape 900 de pagini ale romanului iti par prea putine dupa ce te obisnuisei cu vraja tesaturii de destine mari si marunte.

Si sunt aproape sigur ca in aceste sute de pagini lipseste cuvantul ură. Desi prezinta SS-isti si evrei mergand spre camerele de gazare, gardieni si deportati in gulag, bombardamente distrugatoare si oameni care mor de foame sau frig, vocea autorului ramane ingaduitoare cu oamenii, asa cum sunt.

Opt minute la Stalingrad


« Din nou se făcu linişte. Oamenii care aşteptaseră  să se facă linişte pentru a da semnalele de atac şi oamenii pregătiţi ca la momentul convenit să se avânte spre poziţiile româneşti părură, pentru un moment, a se îneca în linişte. » (Vasili Grossman – Viată si  destin, p.667)

In acele linii ale Armatei a 3-a române se aflau si bunicul meu Ilie si unchiul Mărin, fratele bunicii Olga. Citind cartea lui Vasili Grossman, Viată si  destin, mi-am dat seama, cu stupoare, ca nu avem in literatura română nici o pagină de roman care sa evoce cea mai mare si mai tragică bătălie data vreodată de armata română: bătălia de la Cotul Donului.

« Două ciocane , fiecare de citeva milioane de tone de metal si sânge viu, omenesc – cel din nord si cel din sud -, asteptau semnalul.

Primele au pornit la ofensivă trupele amplasate la nord-vest de Stalingrad: pe 19 noiembrie 1942, la orele sapte si treizeci de minute dimineata, de-a lungul liniei frontului de nord-vest si a frontului de pe Don a inceput o puternică pregatire de artilerie care a tinut optzeci de minute. Valul de foc s-a pravalit asupra pozitiilor de luptă ocupate de unitati din Armata a 3-a română. » (p.663)

80 de minute de pregatire de artilerie… Si totusi…

« Bateriile româneşti care nu fuseseră neutralizate prinseră viată una după alta  si acum executau din adancime foc sustinut înspre limita anterioara » (p.668)

Cele 8 minute din titlu sunt o legenda de razboi sovietica, relatata de Grossman in fictiunea lui atat de realista: tancurile ar fi trebuit sa plece la atac la 8 si 50 de minute, dar, in fata neasteptatei riposte de artilerie a românilor, comandantul sovietic amana cu 8 minute aplicarea ordinului ferm al  lui Stalin (caruia nu-i pasa de cele cateva sute de morti in plus). 8 minute in care bateriile românesti au fost neutralizate, fiindu-le acum cunoscuta pozitia. Intr-un fel, in acea zi, artileristii români au fost primii care s-au expus inamicului. Dar despre frica, dragostea sau curajul lor nu a scris nimeni asa cum scrie Grossman despre ai săi:

« Cât de chinuitor, de groaznic e să te ridici in picioare în fata mortii, sa nu te feresti de moarte, să  alergi in întâmpinarea ei. Ce cumplit e sa mori încă tinerel. Ai vrea să trăiesti, să mai trăiesti. Nu există pe lume dorintă mai puternică decât dorinta de a păstra viata cea tânără, încă atât de putin trăită. Aceasta dorinta nu se află în gânduri, ea e mai puternică decât gândul, dăinuind în suflare, în nări, ea este în ochi, în muschi, în hemoglobina din sânge, care devorează cu lăcomie oxigen. Este într-atât de imensă, incât nu poate fi comparată cu nimic, nu poate fi masurată. Înfricosător. E înfricosător momentul acela dinainte de atac. » (p. 668)

Bunicul Ilie si unchiul Mărin s-au intors de la Cotul Donului. Alti 150 000 nu s-au mai intors si nici numele lor nu a fost pomenit nicaieri timp de mai bine de 40 de ani. A fost o tragedie in cel mai strict sens al cuvantului: oamenii si-au facut datoria, cu cinste, dar intr-o piesa pe care au lasat-o pe mana unor genii bezmetice.

Literatura ca limbă moartă


« Literatura riscă să fie părăsită pentru că este scrisă într-o limbă din ce în ce mai străină fată de cea care se vorbește în viata de toate zilele. Literatura tinde să devină o limbă moartă. Indiferentă la această agonie, școala a ales calea jargonului specializat și calea demagogiei. Calea jargonului? Se dă elevului o trusă de scule si el abordează textele cu lovituri de figuri de stil si câmpuri semantice. Demagogia? Se pune în programă ceea ce îi intereseaza imediat pe elevi, abandonându-i lor înșile și internetului, iar frumusetea se afundă în totul-e-cultură. […] Vor exista mereu romane de dragoste, dar vor mai exista romane care gândesc dragostea si, mai ales, cititori formati pentru a le primi? »

(interviu cu Alain Finkielkraut pe marginea romanului sau Un coeur intelligent,  in revista Lire, septembrie 2009)

Azi, in ultima zi de vacanta, m-am delectat citind citeva numere un pic invechite. Poate ca totusi literatura si cititorii nu vor disparea. Din acelasi numar din Lire am simtit nevoia sa incerc sa traduc aici cateva versuri.

Fiecare dintre momentele vietilor noastre
ar fi fost fără îndoială perfect
dar e un rău care le leagă
si le strânge în amintire

………………………………………………………..

Aud insinuându-se către arbori
amintiri despre mortile noastre
cât timp ziua nu s-a ridicat
pentru a ne reduce la fericirile noastre

( Jean-Pierre Colombi – Les choses dicibles)