Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Rugby sentimental


macoveiMi-a plăcut, ca de obicei, cum cântă imnul aceşti băieţi  mari.

M-au exasperat cu neîndemânarea lor în mânuirea balonului.

Dar mai apoi m-au entuziasmat cu determinarea, curajul şi spiritul de echipă, atât în apărare, cât şi în atac.

Îmi place să mă uit la rugby. Un sport cavaleresc în cel mai propriu sens al cuvântului: solicită fizic, mental şi moral jucătorii.

Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Radioterapie: Metamorfoza


Nu mai ascultasem de mult teatru radiofonic (când eram copil, eram un pasionat al genului). Am ascultat ieri şi azi piesele participante la ediţia a doua a Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova, organizat de Radio România (http://tnr.srr.ro/articole/art.htm?g=1&c=61&a=1280591). Drama recompensată cu premiul I, Metamorfoza, adaptare după povestirea omonimă de Franz Kafka, mi s-a părut, într-adevăr, foarte reuşită. Un bun prilej de reflecţie despre sensul (sau nonsensul) existenţei, despre iubire şi ura de sine. Puteti asculta piesa pe eteatru.ro (aveţi grijă să daţi mai întâi pauză piesei care ruleză pe playerul din colţul din dreapta sus). Merită să acordaţi o ureche şi pieselor scurte Numărătoare inversă şi Chinoiserie.

100 de ani de singurătate


« Gasesc ca afisarea patriotismului este indecenta. Un om care simte dragoste pentru tara, un om care este decis ca in interesul tarii sa-si sacrifice propria existenta nu are voie sa se bata pe piept cu sentimentul acesta. » (Corneliu Coposu; sursa – aici)

Corneliu Coposu la Versoix mai 1990 (3), ©Casa Majestatii Sale Regelui(sursa foto – aici)

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să nu ceară nimic pentru sine, să-i fie de de ajuns posibiliatea de a servi România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să spună senin că ar da încă o dată zeci de ani din viaţă pentru a-şi afirma credinţa în România…

Aş vrea să mai văd măcar o dată un om politic român care să fie ferm şi moral şi în acelaşi timp capabil să unească…

Dacă asta nu se va întâmpla, nu Corneliu Coposu va fi trăit degeaba. Noi vom fi trăit degeaba.

Oameni care iubesc România


Una peste alta, a fost o experienţa absolut minunată. Îmi vor ramane în amintire şi puiul de piţigoi stătea pe cărarea de alergare şi pe care l-am evitat în ultima secundă, după care l-am aşezat la loc ferit, în iarbă. Şi startul solemn dat în prezenţa Alteţei Sale Regale Principele Nicolae. Şi traseul minunat de alergare, de-a lungul bulevardului Kisseleff şi pe lângă lacul Herăstrău. Şi blândeţea privirii Principesei Margareta, la festivitatea de premiere. Şi sentimentul că ţara asta merită oameni demni la conducerea ei, oameni care să o iubească şi sa o respecte nu din vorbe, ci din fapte, aşa cum o fac de atâta timp membrii Casei Regale a României.

Am citit şi recitit de ieri până azi acest comentariu al Ramonei, în care descrie participarea ei la 10 Mai (l-am şi postat integral pe celălalt blog – Regatul României; tot acolo am început o nouă serie Paşoptiştii, Dumnezeu şi trei mari regi). Mi-a reînnoit speranţa că ţara asta nu va pieri. Cel puţin atâta timp cât vor trăi oameni care pot să îi vadă chipul frumos, care pot să o iubească.

Pseudonim câştigător: România


Azi a apărut pe Ralix.ro articolul O femeie şi un bărbat

Fiindcă am profitat de versurile Laurei Yasan pentru a încheia frumos şi uşor acel articol, i-am mai făcut Laurei o vizită online. S-a întâmplat să dau peste o ceva interesant.

Pseudonimul sub care a câştigat primul ei premiu pentru poezie a fost… Rumania.

Titlul volumului premiat a fost … Loba negra (Lupoaica neagră).

Una dintre poeziile din acest volum conţine versul … « ¿qué cantaban los hombres en rumania? »

 

Încă un argument pentru monarhie


22ptCâteodată o imagine chiar face cât o mie de cuvinte.

De exemplu cea pe care mi-a trimis-o Liviu, Doi prinţi şi doi ţărani.

Cred că mai potrivit decât doi ţărani  ar fi doi mitocani. 

Dar nici aşa nu prea e corect. Pentru că mitocanii lui Caragiale erau lorzi pe lângă ăştia.

Şi să-mi spună cineva dacă zăreşte pe undeva slugile prinţilor William şi Harry ai Marii Britanii; între timp, eu încerc să număr slugile mitocanilor noştri.

Cum vă place această paralelă între educaţia civică a unor prinţi şi cea a miniştrilor republicii?

Coşmar


Imaginaţi-vă cum ar fi să nu fim în NATO azi, in timpul triplului război din Ucraina (între Rusia şi Ucraina, între rusofonii din Ucraina de Est şi armata ucrainiană, între naţionaliştii ucrainieni şi celelalte naţionalităţi din Ucraina, a doua minoritate din această ţară fiind chiar cea română).

Ceea ce e halucinant e să vezi că impostorii din fruntea bucatelor nu mai fac nici măcar efortul imposturii. Adică nu mai fac absolut niciun efort nici macar să pară responsabili. Toată energia lor e canalizată spre a distruge orice credibilitate a statului român.

Culmea e că îşi permit să fie iresponsabili cu scuza că oricum ne apără NATO.

Am trecut în revistă azi cronologia intrării noastre în NATO. Şi am constatat că la Madrid, în 1997, am prins in extremis o nominalizare pentru un eventual al doilea val de lărgire a NATO, graţie generozităţii Regelui Mihai, care a acceptat sa fie avocatul pro bono al României; iar la Praga, în 2002, guvernul social-democrat a tras cu ochiul la vecinii bulgari, la care ţarul Simeon al II-lea devenise prim-ministru, şi l-a rugat din nou pe Regele Mihai să facă un turneu în 8 ţări NATO. România a primit invitaţia de aderare, iar regele a avut o contribuţie importantă, poate decisivă.

Regele Simeon  a primit Emblema de Onoare a armatei române in 2012, la 10 ani de la summitul de la Praga, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Dacă este limpede meritul Regelui Simeon în aderarea României la NATO, e clar şi că Regele Mihai şi regalul prim-ministru bulgar au format un tandem foarte eficient, care a dat credibilitate cererii de aderare a acestor două ţări balcanice.

Iar cei care au primit acest cadou regal îşi bat joc de această credibilitate.

Regele si facut datoria şi şi-a pus ţara la adapost sub umbrela NATO. Ţara lui. Mai e şi ţara noastră? Sau o lăsăm în continuare pe mâna iresponsabililor?

O alternativă ar fi monarhie-constitutionala-in-7-pasi

 

Miss Uni(c)vers – Finala: Brăila şi Neuilly-sur-Seine


Semifinalele au fost câştigate de Ramona Moroianu şi Jacques Prévert. Pentru că Ramona a zis că e din Brăila, m-am gândit la o finală cu voci din Brăila şi din Neuilly-sur-Seine (oraşul lui Prévert).

Finala va fi în două manşe. În prima manşă, Brăila va fi reprezentată de Ilarie Voronca, iar Neuilly-sur-Seine de Anaïs Nin. Cum Anaïs Nin nu e propriu-zis poetă, am decupat din jurnalul ei nişte micropoeme şi le-am lipit într-un mozaic cu 28 de linii. Ca să fie un duel corect am decupat şi din poezia Colomba, de Ilarie Voronca, 7 catrene.

Votaţi!

« Trăiesc
într-un fel de cuptor
de sentimente, iubiri, dorinţe, invenţii, creaţii…
Sunt neliniştită! Aud o chemare. Stelele mă trag din nou de păr.
Înot pe cer; plutesc, trupul mi-e plin de flori,
flori cu degete care îmi dăruiesc
dezmierdări pricepute,
ameţeală,
ce ameţeală.
Există două feluri
de a ajunge la mine: cu sărutări
şi cu imaginaţie. Dar există şi
o ierarhie: sărutările singure nu-s de-ajuns.
Sunt o otravă care nu lucrează numai în carne,
ci în straturi mai profunde.
În loc să lupt, eu farmec; în loc să înfurii,
eu îi fac pe ceilalţi să se topească. Şi zâmbesc uşor,
ca o mamă obosită căreia copiii i-au jucat prea multe feste.
Mă simt mamă a tot şi a toate – pântecele şi pământul,
cu imense aripi protectoare!
Totul în afară de fericire
e nevroză.
Ce nu devine minunat, las să treacă.
Şi a venit apoi ziua
când riscul de a rămâne strânsă
într-un mugur
era mai dureros decât riscul
de a înflori. »
(Anaïs Nin)

inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă
privirea-n desfrunzire pe-o gură precum scrin
pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă
şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin

obrazul tău desface lungi câmpuri de secară
în ora ce se-alungă cu haite de lumini
plimbi degetul prin coaste ca albii ce secară
o treaptă-n amintire te-ntârzie-n ruini

plâns întrerupt în ceasul adânc ca o tăcere
c-un cer ce se dilată prin toamna unde creşti
şi linia dintre arbori ne-ntunecă ne cere
când frunţile sub noapte se-ating ca două veşti

glasul precum o algă şi ceasu-nchis în părul
rotund în şerpuire pe braţ ca rădăcini
surâsul cercuieşte în aer un profil
şi-n talgere de umbră genunchii-şi scrie mărul

părul ţi se retrage pe tâmple ca armate
zboruri întretăiate în cremene cum lănci
şi pânzele tăcerii se desfăcură mate
când umbrele din sălcii au lunecat ca şăpci

te regăsesc în umăr şi-n râs ca într-o glastră
c-un braţ în amintire lămpile te-auresc
şi te apleci pe buza umedă ca fereastră
din glezna-n evantalii ierburi şi-arome cresc

cu frunţile ca zboruri de porumbei în cerc
şi lacu-nchis în deget cu-o linişte-n inele
dar vinele sunt plantele agăţătoare-n piele
şi mâinile prin trupul în buruiană-mi trec

(Ilarie Voronca)