Fragment de sărut


Nu am rezistat să nu încerc să traduc atât cât am putut din Sărutul de Anna de Noailles (născută Brâncoveanu), pe care l-am găsit pe terenul de joacă  al Melaniei (Mulţumesc, Melanie!).

Iubiţi după voinţa vremii, primăvăratece turme, în dulci perechi febrile!

Tot, umbra, cântul, parfumul, lumina leagă şi dezleagă iubire…

Mai puţin brusc tresaltă vântul când crengile le-amestecă sau le desparte

Decât dorinţa care atrage fiinţe şi apoi se duce departe…

Ale apelor uşoare atingeri şi-ale gliei, grânele ce iar se vor coace,

Durerea şi moartea sunt mai puţin fără voie decât dorul care-ţi face ce-i place…

…………………………………………………

Poemul complet în franceză – aici.

Privirea e poarta sufletului, dar vocea e cheia


…………………………………………………………………………………………..

Nu putem stoca imagini în memoria de lungă durată, le putem păstra doar codificându-le în simboluri. Pentru simboluri şi istorii avem nevoie de cuvinte. Or, Mica Sirena îşi lăsase cuvintele în adâncul mării, acolo unde nicio ancoră nu poate ajunge. E mută, iar prinţul construieşte povestea doar cu vorbele lui. Şi îi dă rolul de “cea mai buna prietenă”, confidenta dragostei lui la distanţă pentru fata de la mânăstire, pe care o credea salvatoarea lui.

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” îşi spunea Mica Sirena când erau petreceri la palat şi ea ar fi putut cânta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa facă: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumoşi şi dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la uşa prinţului.

………………………………………………………………………………………………

Puteţi citi începutul şi sfârşitul acestei poveşti reciclate aici

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului. – See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf
“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului. – See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului.

– See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

Nu putem stoca imagini in memoria de lunga durata, le putem pastra doar codificandu-le in simboluri. Pentru simboluri si istorii avem nevoie de cuvinte. Or, Mica Sirena isi lasa cuvintele in adancul marii, acolo unde nicio ancora nu poate ajunge. E muta, iar printul construieste povestea doar cu cuvintele lui. Si ii da rolul de “cea mai buna prietena”, confidenta dragostei lui pentru fata de la manastire, pe care o credea salvatoarea lui.

“O, dac-ar şti el că eu mi-am pierdut pe veşnicie glasul numai ca să pot ajunge până la dânsul!” isi spunea Mica Sirena cand erau petreceri la palat si ea ar fi putut canta mai frumos decat toate. Ceva tot putea sa faca: dansa (deşi ori de câte ori picioarele ei atingeau pământul parc-ar fi călcat pe vârfuri de cuţit). „Cu fiecare mişcare pe care-o făcea, frumuseţea ei ieşea şi mai mult la iveală, iar ochii vorbeau şi privirile lor mergeau la inimă mai adânc decât cântecul roabelor”. Ochii frumosi si dansul au fost suficiente doar pentru a dormi pe o saltea de catifea, la usa printului.

– See more at: http://ralix.ro/mica-sirena-si-vocea/#sthash.hINWMTVh.dpuf

Mozaic de 14 iulie


Azi nu voi scrie despre Căderea Bastiliei. Dacă as fi in Bucuresti, poate as scrie despre strada cu acest nume, care izvoraste din Piata Romană şi ajunge sa se verse in acelasi ambuteiaj de pe Iancu de Hunedoara ca si strada Roma. Căderea Bastiliei duce de la Roma la Roma (ca toate drumurile, de altfel!), la fel cum Quatorze Juillet duce (cu multe hopuri, ca si strada bucuresteana) de la « L’État, c’est Moi » la « Moi Président de la République« .

Dar in aceasta frumoasa dimineata de iulie, cu tropot de cai la fereastra, dar si cu o conexiune la internet de buna calitate, am aflat ca se face un veac si jumatate de cand Gustav Klimt a fost adus, pentru 56 de ani, in lumea in care acum stam noi, pentru o vreme.

Avem in portbagaj o umbrela pe care este imprimata o imagine avand ca motiv « Sărutul » de Klimt. Suvenir vienez drag Cristinei. Aproape ca a fost nevoie sa o folosim cand ne-am plimbat, acum doua zile, in Parcul Bruckental din Avrig. Imaginea alaturata da o idee despre asemanarea de stil cu Belvedere (acolo unde este expus « Sărutul »). Diferenta uriasa e data de lipsa de grija pentru aceasta bijuterie baroca, mic Belvedere transilvan.

O vreme, ruinele au farmecul lor. Apoi va creste peste ele iarba, ca peste casele trecute printr-un veac de singuratate.

[noapte neagră, limpede]


« Era o noapte neagră, limpede, atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure. Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le apăreau din când în când în faţă, la cotituri – şi apoi dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să prindă viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a hotelului Gausse.

Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. Înfăşurată în întunecimea erotizantă, îşi epuiză repede viitorul pe care-l anticipa, cu toate eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând tulbure, tremurat, ca într-o scena de film. »

(F. Scott Fitzgerald – Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu)

Partea proastă e că nu a fost făcut încă filmul care să redea atât de expresiv « eventualităţile care ar fi putut duce spre un sărut ». Şi nu ştiu ca vreun director de imagine să fi reuşit să surprindă « alternanţele de întuneric masiv şi noapte subţiată« , nici nu cunosc scenograful care să pună în decor o noapte « atârnând ca într-o nacelă de o singură stea tulbure« . Toate acestea sunt însă posibile în complicitatea dintre un autor şi cititorul său dedulcit la jocul lumilor imaginate.