Din nou bronz pe echipe


medalieLa Campionatul Naţional de Cultură Generală (15 martie 2014), echipa Intecity (Dan Creţu, Dan Ghenea, Dorel Bărbieru, Ştefan Bradea) a obţinut din nou medaliile de bronz. Concursul a fost câştigat de Glorious Bastards (Dan Adrian Ghita, Dan Minculescu, Miruna Ralea, Catalin Duminecioiu), iar pe locul II, după o finală foarte disputată, s-au clasat Terabiţii.

Întrebările au fost frumos construite şi echilibrat alese, capcanele au fost fine, arbitrajul impecabil (superenglezesc!).

De la precedenta ediţie încoace m-am străduit şi eu, pe acest blog, să vă fac să gustaţi din frunuseţea întrebărilor şi răspunsurilor de cultură generală în seria Flori, fete, filme…

Să va mai spun şi una dintre întrebările care mi-au plăcut (şi care, tangenţial, are oarecare legătură şi cu zgomotul de război din aceste zile la graniţele noastre).

« Sunt trei evenimente care pot fi descrise în acelaşi fel: primul s-a petrecut în deceniul al doilea al secolului XIX şi a fost o separare, al doilea a avut loc după 101ani şi a reprezentat un sfârşit, iar al treilea a marcat o înfrângere temporară şi s-a petrecut după alţi 5 ani. Care sunt cuvintele care leagă cele trei evenimente? »

Mai balcanici nu se poate


Când am plecat în vacanţă prin Balcani, credeam că merg şi prin locurile de baştină ale unor strămoşi sârbi şi bulgari. Am descoperit însă ca nu e deloc simplu să spui cine şi cât e bulgar, român, albanez, grec sau sârb.

1. De exemplu, credeam că bunicii bunicii mele erau sârbi. Şi stră-străbunica sigur era sârboaică. Străbunicul avea cârciumă în Piatra. Or, aflu de la Dušan Popovič (citat de Neagu Djuvara) că toţi cârciumarii şi hangiii din Serbia la sfârşitul secolului XIX erau aromâni. Mai mult, Popovič dă şi o listă de nume sârbizate ale acestor cârciumari – printre ele se află şi Nikolič (= »ai lui Nicola »); or, cei din familia bunicii mele erau « ai lui Nicola ».

2. Am povestit deja episodul de la Cetinje, din faţa bisericii vlahe. Acolo mi-am dat seama că povestea cu statornicia pe un anumit teritoriu a popoarelor din Balcani e o poveste inventată târziu, pentru a justifica pretenţiile statelor naţionale (aceste construcţii în bună măsură artificiale într-o zonă unde regula este amestecul, nu separarea). Vlahii care au întemeiat Cetinje au migrat, într-o generaţie, vreo 300 de km, de la Stari Vlah (din Bosnia), pentru ca în generaţia următoare să mai migreze încă 300 spre Albania (unde vlahii au format cel puţin o treime din armata lui Skanderbeg).

3. Distanţele de mai sus sunt totuşi mici, comparativ cu drumul de la Ulcinj la Iaşi (1300 km). Ce legătură este? Familia aromână care a stăpânit cetatea muntenegreană Dulcigno (Ulcinj) se numea Balş(a). Această familie va emigra în Moldova şi a făcut parte din marea boierime moldovenească începând cu secolul al XVII-lea.

4. Ce-aţi zice însa dacă aş întinde şi mai mult coarda, în timp şi spaţiu, şi v-aş spune că e posibil ca numele oraşului Balş să aibă legătură cu familia suspomenită? Care ar fi stăpânit pământuri aici în secolele VI-VII. Cum vi se pare acest periplu de 3000 de kilometri într-o mie de ani (Oltenia – Bulgaria – Serbia – Bosnia – Muntenegru – Albania – Macedonia – Banat – Moldova)? Si să nu credeţi că plecau să facă turism individual, plecau cu tot neamul şi dependenţii. Plăcuţa de la biserica vlahă din Cetinje vorbeşte despre « vlahi şi voievozii lor ».

5. Văd că am mai multe de scris, aşa că las şi pentru un alt episod. Vă mai zic doar că eu m-am născut la Craiova, în cartierul Brazda lui Novac. Adică exact pe graniţa militară a Imperiului Roman în secolele IV-VII. Graniţa aceasta proteja o provincie numită Dacia Ripensis, a cărei capitală era Ratiaria, la sud de Dunăre (în apropiere de Vidinul actual). Acum mi se pare ciudat că în cărţile noastre de istorie povestea Daciei romane se termină la 271, cu retragerea aureliană, când există istorii absolut remarcabile despre Daciile sud-dunărene. (Ca să nu mai spunem că primele cuvinte româneşti consemnate istoric, au fost rostite la sud de Dunăre, în secolul VII. Iar cel care le-a rostit se afla în marş spre sud.)

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

24 de zile in Balcani (23): Ravanica


ravMânăstirea Ravanica (citiţi Ravaniţa) este locul de odihnă al Ţarului Lazăr, mort în bătălia de la Kosovo Polje (1389) şi sanctificat de biserica ortodoxă ca martir.

M-a tulburat să citesc lângă mormântul său, istoria peregrinărilor oaselor sale.

A fost înmormântat în Biserica Înălţării Domnului din Priština (azi capitala Republicii Kosovo). După doi ani, corpul este transferat la Mânastirea Ravanica, ctitorită de Lazăr. In 1690, osemintele pleacă împreună cu sârbii care emigează în imperiul habsburgic, în frunte cu patriarhul Arsenie. Sfintele relicve sunt puse într-o biserică din lemn din Szentendre, lângă Budapesta. După câtiva ani, relicvele sunt duse in Vojvodina, recent eliberată de sub turci. Rămân aici, la Mânastirea Vrdnik, până în 1941, când zona este dată staului fascist croat creat de puterile Axei după ocuparea Iugoslaviei; temându-se sa nu fie profanate osemintele de către ustaşii croaţi, patriarhul sârb îl mută din nou pe ţarul Lazăr, de data aceasta la Belgrad. In 1989, la 600 de ani de la bătălia de la Kosovo Polje, moaştele martirului Lazăr s-au întors la Ravanica.

Tradiţia populară a păstrat un aşa-zis blestem al lui Lazăr, si acesta tulburător, mai ales dacă ne gândim că a fost folosit de ateul Slobodan Milošević pentru a îndemna la un război fără niciun Dumnezeu.

« Oricine e sârb prin naştere şi prin sânge şi prin moştenire şi nu vine la bătălia de la Kosovo Polje să nu aibă parte de urmaşii pe care şi-i doreşte inima sa! Nici fiu, nici fiică. Fie ca nimic să nu răsara din ce va fi semănat mâna sa! Nici vinul negru, nici pâinea albă.Şi blestemat să fie în vecii vecilor! ».

24 de zile in Balcani (23): Kraljevo


DSCF1933Mânastirea Žiča e doar la 4 km de centrul mereu agitat al oraşului Kraljevo (cel mai mare nod rutier al Serbiei). Oraşul a primit numele actual în 1882, de la Milan I, primul rege al Serbiei moderne, ca amintire a faptului că la Žiča au fost încoronaţi şapte regi ai Serbiei medievale. Emblema oraşului e un scut roşu cu 7 coroane, sub care se află o deviză remarcabilă: Hама добро а никоме зло (Nouă binele şi nimănui răul)

Mânăstirea e o surprizătoare oază de linişte (atât de aproape de un oraş dinamic). Roşul şi albul puse de mâna omului se îmbină seren cu verdele şi albastrul de care are grijă Dumnezeu. Iar înăuntru se împacă bine fiorul istoriei cu un bun simţ gospodăresc (am luat, de altfel, şi câteva dulceţuri şi siropuri din producţia mânăstirii). Ora et labora!

24 de zile in Balcani (14): Calamari excelenti si tântari insistenti


DSCF1830Citesc in Večernje novosti (Stirile de seară) că “depozitul [bancar] al maresalului Tito ascunde bijuterii ale familiei Karagheorghevici [familia regala a Serbiei si a Iugoslaviei]“(am scris mai mult despre asta aici).

Imi dau seama ca Iugoslavia a fost afectata de comunism cam in acelasi fel ca România, desi noua ni se parea, in anii 80, ca ar fi mai aproape de Vest decat celelalte tari socialiste.

Aflu, cu oarecare surprindere, ca in Serbia regalistii sunt deja majoritari (mai mult despre asta – aici). Si probabil ca nu se vor opri la jumatatea drumului, ca aici, in Muntenegru (vezi postarea intitulata Boala presedintilor).

Seara mancam la un restaurant cu specific pescaresc. Optam toti pentru calamari, gatiti in diverse feluri. Calamarii la gratar cu sos de usturoi se dovedesc din nou regii bucatariei locale. Tântarii locului au o tactica perfida de a musca pe sub masa si castiga cateva batalii, insuficient pentru a ne impiedica sa ne simtim din ce in ce mai bine. Cand trecem podul peste Port Milena, fiecare râde sau cânta.

24 de zile in Balcani (4): Cumpana apelor


cgGranita dintre Serbia si Muntenegru e de fapt o frontiera in sensul in care Vestul Salbatic era pentru pionierii americani: fostul sangeac otoman Novi Pazar a fost impartit in 1913 intre cel doua state sârbesti (dupa razboaiele balcanice incheiate prin Pacea de la Bucuresti), dar timp de peste cinci decenii fusese o zona de reconquista culturala si demografica pentru sarbi si muntenegreni, in deplina intelegere intre ei.

O linie prin mijlocul acestei zone (comune in cel mai inalt grad celor doua state) nu poate fi decat arbitrara sau conventionala. Majoritatea celor care treceau granita schimbau cateva fraze care dovedeau familiaritate cu granicerii. Probabil ca sunt multi care trec aceasta linie zilnic.

Granita (istorica) adevarata este una naturala: e cumpana apelor intre bazinul Dunarii si apele care se varsa in Adriatica. Dar nici inainte si nici dupa ce treci de valea raului Tara nu vei sesiza diferente majore in comportarea oamenilor: aceeasi bunavointa sobra, chibzuita, fara inflorituri.

Tunelurile si viaductele insa – multe si adesea spectaculoase –  dau marturie nu despre Serbia sau Muntenegru, ci despre un stat mai puternic, astazi disparut (si regretat, oarecum paradoxal, de catre majoritatea locuitorilor din Balcanii de Vest): Iugoslavia.

ber