Iubirile domnului Beyle


Cu Despre dragoste mi s-a întâmplat acelaşi lucru pe care îl păţesc de fiecare dată cu Stendhal. Nu vreau să  citesc Stendhal dar o fac iarăşi şi iarăşi. In ciuda vanitătii autorului, în ciuda ideilor peste care s-a pus praful a două secole, domnul Beyle m-a prins de fiecare dată pentru că ştie să spună o poveste şi are un simţ foarte ascuţit al observaţiei.

Cu un spirit atât de pătrunzător, până şi vanitatea îl serveşte mai mult decât îl încurcă. În Despre dragoste,  de pildă, are superbia de a începe de-a dreptul şi fără menajamente cu o clasificare a felurilor de iubire. Zice că sunt patru:

  1. Iubirea-pasiune
  2. Iubirea de bun-gust
  3. Iubirea fizică
  4. Iubirea din vanitate

Merită citată descrierea iubirii de bun-gust:

« E un tablou în care totul, până şi umbrele, trebuie să fie roz, în care nu trebuie să intre nimic dezagreabil, sub niciun pretext […] Un bărbat de condiţie bună ştie dinainte ce trebuie să facă şi la ce se poate aştepta în toate fazele acestei iubiri; nimic nefiind pasional sau imprevizibil, el are adesea mai multă delicateţe decât iubire adevărată […]; [iubirea de bun-gust] e ca o miniatură drăguţă şi rece pe lângă un tablou de Carracci; şi, în timp ce iubirea-pasiune ne poartă de-a curmezişul propriilor noastre interese, iubirea de bun-gust ştie să li se conformeze întotdeauna. »

 

Fericirea clonelor


Ieri cred că mi-am pierdut vremea cu Particulele elementare, de Michel Houellebecq. Că nu ştie să scrie se vede de la primele pagini. Cum reuşeşte totuşi să ne prindă în capcană? Poate prin uluirea pe care mi-a provoacat-o această varză metafizico-sexuală. Pur şi simplu nu mă puteam abţine să văd ce enormitate se lăfăie pe paginile următoare.

Sex. Scandal. Simplificare. Cam asta e reţeta lui Houellebecq. Plus un marketing agresiv făcut de autorul însuşi (care recunoaşte că îşi proiectează romanele în functie de probabilitatea succesului comercial şi că petrece cea mai mare parte a timpului în turnee de promovare).

Omul e un cabotin. Am aflat asta citind şi nişte interviuri cu el (dacă tot citisem 300 de pagini, ce mai contau cateva în plus!). Iată un fragment de interviu în care se compară cu Dostoievski (şi îl convoacă şi pe Dumnezeu la întâlnire!):

HOUELLEBECQ: Aş spune că întrebarea dacă dragostea există încă joacă în romanele mele acelaşi rol ca întrebarea despre existenţa lui Dumnezeu la Dostoievski.

INTERVIEWER: S-ar putea ca dragostea să nu mai existe?

H: Aceasta e întrebarea momentului.

I: Şi ce îi cauzează dispariţia?

H: Ideea materialistă că suntem singuri, trăim singuri şi murim singuri. Nu e o idee prea compatibilă cu dragostea.

I: Ultimul roman, Posibilitatea unei insule, sfârşeşte într-o lume populată de clone solitare. Ce v-a făcut să vă imaginaţi acest viitor cenuşiu în care oamenii sunt clonaţi înainte de a atinge vârsta de mijloc?

HOUELLEBECQ: […] Suntem prinşi în capcană într-o lume de copii. Copii bătrâni. Dispariţia transmiterii patrimoniale înseamnă că un tip bătrân este azi doar o ruină inutilă. Lucrul pe care îl preţuim cel mai mult dintre toate este tinereţea, ceea ce însemnă că viaţa devine automat deprimantă, pentru că viaţa constă, în mare, în a îmbătrâni. (sursa aici)

Din Particulele elementare nu vă dau niciun citat. Dacă o cititţi, o faceţi pe propria răspundere. Nerecomandată persoanelor depresive. Contraindicată persoanelor cu ideaţie suicidară activă.

P.S. Titlul face referire la « mutaţia metafizică » pe care o propune autorul pentru a scăpa de nefericirile speciei umane: eliminarea reproducerii sexuate. Mijlocul tehnic este clonarea. Clonele ar fi fericite şi nemuritoare. Nemuritoare în felul bacteriilor.

 

 

Rușinea, autoritatea și alți « demoni »


« Rușinea este unul dintre principalii factori care afectează reziliența. În Mourir de dire. La honte (Odile Jacob, 2010), neuropsihiatrul și etologul Boris Cyrulnik exploreaza aceasta emotie combinând anecdote personale, perspective psihanalitice și descoperiri neurobiologice. Rușinea poate sa ne tortureze, dar fără ea nu suntem umani … Rușinea este puterea pe care o dau privirii celuilalt. »[continuarea interviului – aici; cartea a fost tradusa si in română sub titlul Mai bine mor decât să spun, traducere de Valentin Protopopescu, ed. Trei, București 2012]

Am citit cateva dintre ultimele interventii in spatiul public ale lui Boris Cyrulnik (unul dintre specialistii luminati a caror parere o caut in cazul unor dileme moral-stiintifice) incitat de o traducere a unui interviu pe tema autoritatii parentale, publicata pe blogul http://alobebe.wordpress.com/. O puteti citi aici aici  si aici.