Lecturi neprogramate(1): Anul Zero


janO carte pe care am primit-o în dar de Crăciun și care s-a dovedit, paradoxal,  a fi foarte potrivită pentru a-mi readuce în minte adevărata semnificație a acestei sărbători.

E o panoramă succintă a unui sfârșit și început de lume în care se întâlnesc foametea și entuziasmul, răzbunarea și iertarea, lupta pentru supraviețuire și nașterea unei noi morale.

Autorul, olandez, ne poartă mai ales prin Olanda și Franța când descrie entuziasmul eliberării, prin Germania, Japonia, Olanda când vine vorba despre foamete, prin Franța, Italia, Iugoslavia, Grecia, Malayezia, Vietnam, China când vrea să exemplifice formele răzbunării. Mai trece in fugă si prin Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Belgia, Ucraina.

România lipsește de pe harta entuziasmului, dar lipsește și de pe hărțile foametei și răzbunării – aceasta din urmă luând adesea și forma războiului civil. (Probabil lucrurile ar fi stat altfel dacă Regele Mihai nu l-ar fi împiedicat pe Mareșalul Antonescu să ne târască în apocalipsa germană).

Ian Buruma alege uneori un unghi surprinzător (cel puțin pentru mine) în descrierea zilelor anului zero. M-a incitat, de pildă, această descriere a intrării canadienilor în Haga:

Maria Haayen , o tânără din Haga, își amintește cum a văzut apropiindu-se de ea, huruind, primul tanc canadian, din a cărui turelă se ițea capul unui soldat: “Parcă mi s-a scurs tot sângele din corp; mi-am zis: vine eliberarea noastră. Când s-a apropiat tancul, am rămas cu răsuflarea tăiată, iar soldatul s-a ridicat în picioare – arăta ca un sfânt.”

Poate că senzația aceasta era mai des întâlnită la femeile tinere, dar o aveau și bărbații. Un olandez și-a amintit că “era un privilegiu chiar să și atingi mâneca unei uniforme canadiene. Fiecare soldat de rând din armata canadiană era un Cristos, un izbăvitor”.

Într-un sens important, experiența soldaților aliați din țările eliberate în vara lui 1945 se poate compara cu ce s-a întâmplat cu aproape douăzeci de ani mai târziu, când au sosit Beatleșii. Și atunci eliberarea s-a exprimat ca un fel de manie – în primul rând erotică.

În 1945, bărbații din Olanda […], ori lipseau de acasă, ori erau prizonieri, ori săraci, subnutriți și demoralizați. Ocupația străină și înfrângerea distruseseră aproape complet autoritatea masculină, cel puțin temporar. Un istoric olandez al vremii a exprimat situația astfel: “Bărbații olandezi au fost învinși  militar în 1940 și sexual în 1945”.

Cât despre foamete, dacă vi se pare că oamenii din tabloul lui Van Gogh (« De aardappeleters ») au prea puțin de mâncare, imaginați-vă familia unui muncitor german (unul care are lucru!) în 1945: șase persoane care trebuie să supraviețuiască cu un ceai și o felie de pâine neagră dimineața și o porție de supă seara (adică o șesime dintr-o supă făcută dintr-o ceapă, o cană de lapte, un cartof și restul apă)

În părțile a doua și a treia ale cărții m-au captivat capitolele intitulate Statul de drept (despre procesele criminalilor de război) și  O singură lume (despre crearea ONU) – în acest ultim capitol autorul reușește un tablou foarte viu din doar câteva tușe bine puse (de exemplu, cât de multe spune faptul că  preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului – adoptată in formă finală în 1948 – a fost prezentat Adunării, în 1945,  de către Jan Smuts, premierul sudafrican care a « inventat » apartheidul doar câțiva ani mai târziu!)

Cum spuneam, o carte potrivită pentru a ne reaminti că viața e un dar uluitor și fragil, că drepturile nu sunt de la sine înțelese și că depind de obligațiile pe care și le asumă fiecare dintre noi.

Cum şi-a născocit Paul din Tars propria moarte


Văd afişul la metrou de două săptămâni, miercurea şi vinerea, când trec pe acolo.

afis metrou 11.09.2014 (1)

La început m-a iritat. Într-un timp în care o mulţime de cuvinte sunt interzise prin lege pentru că ar putea ofensa diferite grupuri sensibile, despre creştini şi creştinism se poate spune orice. Credinţa care a fondat Europa ar fi doar o « născocire » a unui oarecare Pavel din Tars. O întrebare simplă ar fi: atâţia martiri şi-or fi vărsat sângele doar pentru a face dintr-un roman epistolar al numitului Pavel un bestseller mondial?

Apoi am început să-l compătimesc pe autor. Câte acrobaţii trebuie să fi făcut pentru a ocoli o evidenţă stânjenitoare: « născocitorul » a murit el însuşi martiric, cel mai probabil în anul 66 şi, oricum, şi-a petrecut în detenţie mulţi ani după presupusa « invenţie ». Care a fost deci beneficiul « născocitorului »?

M-am liniştit oarecum când am văzut că totuşi editura se numeşte Ahriman (căpetenia spiritelor întunericului în mitologia iraniană). M-a edificat şi modul în care se prezintă editura însăşi, incluzându-i printre spiritele inspiratoare pe Marx şi Lenin.

Şi totuşi…

Papa îşi cere iertare pentru cruciade, nimeni nu îşi cere iertare pentru comunism. Se vorbeşte neobosit despre Inchiziţie ca produs al creştinismului, dar nu se vorbeşte aproape deloc despre maşina de tocat oameni din secolul XX (în care au pierit de cel puţin 100 de ori mai multi oameni într-un timp de 10 ori mai scurt) ca fiind produsul ateismului comunist şi neopăgânismului nazist.

Iar astăzi, poate nu vreţi să ştiţi, dar este în curs cea mai amplă persecuţie anticreştină din istorie. In sensul cel mai propriu şi mai crud al termenului.

Acestea fiind spuse, sigur că aveţi libertatea de conştiinţă de a participa la lansarea de carte organizată de Ahriman. Libertatea de conştiinţă este totuşi o invenţie creştină. Puteţi deci considera că am întors şi celălalt obraz.

Pâinea aruncată câinilor


« Ceea ce femeia cananeeancă a arătat şi a primit de la Iisus a în­semnat o lecţie pentru Apos­to­lii evrei. Ei sunt martorii u­nor scene care păreau a le favo­ri­za crezul lor despre păgâni şi sa­tisfacţia arogantă de popor a­les. Nu bănuiau, la început, că Iisus i-a dus acolo pentru ei. De a­cum, ei vor trebui să-i judece alt­fel pe păgâni, iar lecţia în­vă­ţa­tă în Fenicia Siriei să o predea şi altora: Şi păgânii pot fi poporul lui Dumnezeu şi bene­fi­­ciarii darurilor Lui, dacă cred în El. Iată cum manifestarea lui Dumnezeu faţă de un om de­vine lecţie pentru altul, nu nu­mai pentru cel în cauză.

Ne-am gândit vreodată că ce­ea ce nu înţelegem din viaţa noas­tră poate fi lecţie pentru al­­ţii, iar ceea ce vedem şi nu în­ţe­legem la alţii, poate ju­de­cân­du-i greşit, înseamnă lecţie pen­tru noi? Dacă nu ne-am gân­dit, să înţelegem de azi că vor­birea lui Dumnezeu a­dre­sa­tă altuia, şi pe care adesea nu o în­ţelegem, poate fi un mesaj pen­tru noi. Poate aşa vom înce­ta să-i judecăm pe alţii şi vom începe să-L înţelegem mai mult pe Dumnezeu în manifestarea Lui specială faţă de lume, faţă de cei de lângă noi. »

(sursa: aici)