Penultima bruma


Si lui Socrate ii vine in minte imaginea unui imblanzitor de cai – ar vrea sa aiba o femeie care sa-i opuna rezistenta, dar in acelasi timp sa poata recunoaste valoarea adevarului. Isi aminteste ca in urma cu cinci ani, cand isi facuse un nume in razboi salvandu-l pe nobilul Alcibiade, un atenian de vaza ii spusese ca are o fata de maritat – Xantipa. Atunci nu se gandise nicio clipa sa spuna da.

Intre timp se dusese si vestea Xantipei ca o fata batrana indaratnica si pretentioasa – nu la avere, caci avea destula de la tata, ci la spiritul barbatilor. Si ii decretase pe toti prea prosti pentru ea. Asta da provocare pentru un filosof.

Cunoaste-te pe tine insuti putea fi largit prin cunoasterea acestui mare mister – sufletul femeii. Iar in privinta asta, metoda socratica nu a prea dat roade. A trebuit sa ne multumim cu stiinta de a nu sti nimic.

Xantipa, in schimb, spre deosebire de toti discipolii sai, a  inteles de ce a vrut sa moara Socrate in modul in care a facut-o. Desi paruse, timp de 15 ani, cat a durat casnicia lor, prea mult preocupata de „treburi marunte” ca banii, casa si cresterea copiilor…

Articolul integral, penultimul din seria Brumelor, il puteti citi pe Ralix.ro (aici)

[Socrate cu GPS]


Acum câteva luni, revista La Regle du jeu a cerut unui număr de  cincizeci de scriitori să apere contribuţia lui Sigmund Freud la fericirea umanităţii. Contribuţia mea, destul de scurtă, a luat forma unui silogism : «N-am făcut niciodată psihanaliză; or mie îmi merge foarte rău; în consecinţă, psihanaliza este o ştiinţă exactă». Se întâmplă că, de atunci încoace, am început să lucrez cu mine, cum ar spune stelele de la Hollywood în conferinţele de presă la Beverly Hills Hotel. Aşa  că m-am dus la o celebră psy pariziană, recommandată de nişte prrieteni. (În treacăt fie zis, e întotdeauna un pic neliniştitor când prietenii îţi dau numere de telefon ale psy-ilor).

Prima întâlnire a decurs prost: am întârziat o jumătate de oră; doamna nu era mulţumită . M-a întrebat: «După părerea dumneavoastră, de ce aţi întârziat?»  Am răspuns că fuseseră multe ambuteiaje şi mi-am cerut scuze. Dar ea a insistat: «Nu, întârzierea dumneavoastră înseamnă ceva. Fugiţi de această întâlnire cu dumneavoastră înşivă.» Am ezitat între un hohot de râs, consternare, omor, defefbgdnestrare. Dar, după câteva minute de tăcere stânjenitoare, am înţeles că femeia avea dreptate. În fond, ea ştia care-i treaba cu ţăcăniţii, a vedea toata ziua dezaxaţi era specialitatea ei; trebuia  s-o cred pe cuvânt. Psihanaliza e un rendez-vous cu noi înşine, şi era timpul să încetez să-mi dau ţeapă. Rezultat: nu m-am întins pe un divan, ci, aşezat în faţa doamnei, am început să povestesc o mulţime de chestii care nu mă priveau decât pe mine. Şi m-am simţit mai bine. Treptat, mi-am dat seama ca aveam în creier o multime de încâlceli de desfăcut. Am încercat sa-i arunc în faţă totul într-o singură şedinţă – doamna costă totuşi 120 de euro pe oră, adică şase «lapdances» la Hustler – dar n-am reuşit.

De atunci, mă întorc acolo cu regularitate: la naiba cu zgârcenia. Pentru nimic în lume n-aş rata un rendez-vous cu mine însumi: am întotdeauna o mulţime de lucruri interesante să-mi povestesc. Se pare că David Lynch refuză să fie analizat deoarece se teme pentru creativitatea sa. Cât despre mine, eu am impresia ca e exact pe dos: cu cât fac mai mult cunoştinţă cu problemele mele, cu atât mă simt mai liber să le transform în artă. Mulţi scriitori sunt nevrozaţi care se privesc trăind, suferind, iubind, murind, reînviind. Adesea ei fac psihanaliză fără să ştie, aşa cum făcea proză domnul Jourdain. Dacă ne uităm la istoria literaturii, ne dăm seama că nu Freud a inventat psihanaliza, ci Socrate («Cunoaşte-te pe tine însuţi»), Montaigne, Goethe, Benjamin Constant sau Jean-Jacques Rousseau. Totuşi, serveşte şi analistul la ceva: triază deşeurile noastre, cam în maniera unui editor (atunci când îşi dă silinţa).

Înainte de a începe discuţiile cu doctorul meu pe probleme de suflet, scriam romane autobiografice: eram, într-un fel, propriul meu psy, dar mă învârteam în cerc. Autoanaliza e ca masturbarea: e foarte agreabilă, dar nu trebuie să faci abuz. Mai devreme sau mai târziu ne trebuie un partener, un ghid. În rezumat, Freud este un Socrate cu GPS.

(Frederic Beigbeder – Socrate avec un GPS, in revista Lire, noiembrie 2006)

Platon şi Aletheia: o dragoste neîmpărtăşită


Adevărul e dincolo de aparenţele lumii sensibile, în lumea ideilor, ne asigură Platon. Dar asta după ce ne prezintă, în primele Dialoguri, metoda mult mai senzuală a maestrului său, Socrate. Acesta « moşeşte » adevărul, în discuţii cu oamenii lumii acesteia, făcând apel la experienţele lor mundane.

Cumva, Socrate ne spune că adevărul se află printre noi şi trebuie doar să ne amintim ceea ce uităm în graba zilei sau sa băgăm în seamă lucruri pe care le ignorăm sau să limpezim apele tulburi ale minţii cu ajutorul altor minţi.

Platon s-a îndrăgostit de un adevăr inaccesibil. Acel adevar al lui Socrate, umblând desculţ pe drumuri, era prea umil pentru a fi iubit aristocratul Platon. Dar Adevărul aflat departe, în lumea inteligibilă, nu i-a răspuns la scrisori.

Poate pentru că adresa era greşită. Aletheia e ne-uitare. Neuitare într-o memorie de om aici şi acum. În lumea sensibilă şi luminată de o inteligenţă personală.

În pridvorul bisericii Sf. Nicolae din Turnu Roşu i-am văzut pe Socrate şi Platon privind din nou împreună spre aceslaşi Adevăr. Acela care e prezent oriunde doi sau trei oameni îl caută cu bună credinţă.

Am scris aceste rânduri în atmosfera încărcată de vanitaţi intelectuale platonice a verii vrajbei noastre. As vrea ca intelectualii să redevină « moaşe » ale adevărului. Multi suntem încă prinşi în vraja lui Platon şi credem că putem dicta cetăţii în numele unui adevăr greu accesibil. Cu frustrarea cronică a unei iubiri neîmpărtăşite.

Socrate la cizmărie


« Simon era cetăţean atenian şi cizmar. Când Socrate începu să vină în atelierul lui şi să discute cu cineva, el se obişnui să însemne tot ceea ce putea să-şi amintească. Aceasta-i pricina pentru care oamenii au numit dialogurile lui Dialoguri cizmăreşti. Aceste dialoguri sunt în număr de treizeci şi trei[…] Ni se spune că el, cel dintâi, a pus conversaţiile lui Socrate sub formă de dialog. Pericle îi făgădui să-l sprijine şi-l rugă să vină la el, dar răspunsul lui fu : «Nu vreau să-mi vând libertatea de vorbire».«  (Diogenes LaertiosDespre vieţile şi doctrinele filosofilor)

Aşadar, înainte de Platon, un cizmar a inventat dialogurile socratice. Nu şi-a lăsat meseria pentru a dobândi faimă de de filosof , iar când a dobândit aceasta faimă nu a folosit-o ca să obţină puterea, ci pentru a-şi păstra libertatea. Simon şi-a cultivat gândirea pentru a-şi spori libertatea şi a se păzi de lipsa de măsură.

Cetăţean, atenian, cizmar. Liber, cultivat, profesionist. Cu astfel de oameni poate prospera o democraţie.