Graiul andaluz al limbii române


– De unde sunt portocalele? îl întreb pe proprietarul şi vânzătorul de weekend al minimarketului, care deja era pregătit să mă ajute.

– Din Spania! zice, şi, deşi nu a stâlcit nicio vocală, îmi sună ca şi cum ar fi spus « de España » – « i »-ul e mai sonor, « s »-ul e uşor aspirat iar Spania are două silabe. În plus, se uită direct în ochii mei când spune « din Spania », ca şi cum m-ar asigura că a crescut cu portocalele astea, ca şi cum mi-ar zice « sunt mere de la noi, de la Domneşti ».

– Din Spania! mai zice o dată, şi de data asta chiar îmi sună în cap ca « De la noi, din Spania ».

Cuvinte încrucişate (2): Idealuri şi idoli


 idolVertical

1 Particulă nobiliară

După ce Ferdinand I a fost exclus din Casa de Hohenzollern, ca urmare a întrării în război împotriva Germaniei, Parlamentul României a hotărât ca Ferdinand I (fost de Hohenzollern-Sigmaringen) să devină Ferdinand I al României. Regii au fost de atunci ai României. E un titlu nobiliar câştigat aşa cum se câştiga în primele timpuri: pe câmpul de luptă, prin curaj personal.

Aşa că nu se poate disocia ideea de monarhie constituţională în România de Familia Regală a României. Văzând destrămarea oricărui prestigiu al funcţiei prezidenţiale, a apărut o nouă specie de aşa-zişi « monarhişti », care cică ar vrea revenirea la monarhie, dar fără linia de succesiune propusă de Regele Mihai – Principesa Margareta, apoi Principele Nicolae. E o încercare disperată de diversiune, semn că cei în măsură să ştie ştiu că numărul monarhiştilor a atins deja pragul critic pentru câştigarea unui eventual referendum.

Am putea să încercăm şi noi, monarhiştii să ne numărăm cu ocazia acestui scrutin pentru inexistenta funcţie de preşedinte al republicii. Să mergem şi să ne anulăm voturile. Dacă voturile nule vor fi mai numeroase decât voturile « câştigătorului », nu va fi o palmă dată acestor impostori?

2. Dacă revine în octombrie, i se zice indiană

Joe Dassin – Été indien

3. … de noapte spre Lisabona, ecranizare după romanul omonim al scriitorului elveţian Pascal Mercier

http://www.filme-bune.net/night-train-to-lisbon-filme-online-subtitrat-in-romana/

Un film cu o construcţie simplă, dar cu idei profunde la fiecare pas. Am început să citesc şi cartea şi probabil că voi scrie mai mult despre idei cand o termin. Acum vă dezvălui doar o parte din discursul provocator al eroului în momentul absolvirii colegiului (începe pe la minutul 35).

Nu aş vrea să trăiesc într-o lume fără catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor să se afle în opoziţie cu culoarea urâtă a uniformelor militare.

Iubesc cuvintele puternice ale Bibliei. Am nevoie de forţa poeziei ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii limbii şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare.

Dar există o altă lume în care nu aş dori să trăiesc: o lume în care gândirea independentă este dispreţuită, iar cele mai bune lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte păcate; o lume în care iubirea noastră e controlată de tirani, asupritori şi asasini. Şi cel mai absurd lucru e că oamenii sunt îndemnaţi din amvon să accepte aceste lucruri.[…]

Nu aş vrea să trăiesc într-o lume fără catedrale […] Îmi doresc cuvinte simple şi grandoarea poeziei, dar vreau şi libertatea de a face ceea ce-mi place: să lupt împotriva tuturor lucrurilor malefice din această lume.

4. Scris în spate când navighezi spre Spania sau conduci dinspre Salvador

Şi anul acesta, de Ziua Hispanităţii (care este şi Ziua Naţională a Regatului Spaniei), am tradus o poezie hispanofonă. Poeta e din Salvador.

S-a pierdut în oglindă fata de ieri/ cu ale sale şapte primăvăratice drumuri/şi cu o stea de lacrimi în inimă// Oglinda chipuri mănâncă/ şi timp// Astăzi apare într-al său cristal o femeie întristată./ Poate şi moartea./ Dar moartea … cine o vede?/// (Claudia Lars – Oglindă)

Cu o altă ocazie (tristă) am postat o poezie de Antonio Machado în amintirea unuia dintre fondatorii actualului regat spaniol – Adolfo Suarez (aici).

Alte poezii traduse din lirica hispanoamericană găsiţi aici

Orizontal

1. Vechiul Testament

Continuă pe blogul Contra republicii minciunii: Regatul României serialul dedicat celor 14 impostori. Episodul 3 este dedicat unei candidate al cărei slogan pare să fie « Să nu ai alţi Preşedinţi în afară de Mine ».

2. Impozit (arh.)

Constantin Brâncoveanu e tipul uman care ne-a lipsit cel mai mult din compoziţia clasei conducătoare de-a lungul istoriei. Un diplomat care a ştiut să menţină o tărie diamantină în momentul în care i-a fost cerut ca dare ceea ce nu putea fi dată cezarului, sultanului, pentru că era rostul lui pe lume: credinţa fără de care eşti mai puţin decât o umbră sub soarele amiezii.

Povestea cu har poetul Ioan Alexandru (nu după ureche, ci după o documentare temeinică la Constantinopol):

Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în secolul 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată, aşa se spune, …se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.

Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!

Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:

– Orice, dar asta nu se poate!

– Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!

– Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!

– Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.

-Să mă leapăd de El? Doamne fereşte!

A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.

-Iartă-i Doamne!

3.Superstiţie

Marin Sorescu a făcut poezie din eresul popular al strigoilor, moroilor. La Lilieci e mostra cea mai elocventă a culorii locale a poeziei soresciene.

Nicaieri nu mananci o varza cu carne
Mai gustoasa ca-n cimitir,
De ziua mortilor, cand se face pomana
Si toate femeile vii se intrec in de-ale mancarii.
Masa e-ntinsa pe iarba, la umbra bisericii
Crapate, de-a razbit aproape de sfinti crapatura
Si cand bate crivatul, iarna, cred ca le degera colacii de lumina care le
strang tamplele.

Eugen Negrici crede că Marin Sorescu chiar a avut, în 1982, şi şansa universalităţii şi a trecut din frică şi nebăgare de seamă pe lângă ea (am dat citatul în postarea Fericirea e din familia întâmplării).

4. E mai lung decât un anotimp, dar mai scurt decât Toamna patriarhului

Am recitit Toamna patriarhului, de Gabriel Garcia Marquez, şi s-a nimerit să ajung la final după ce văzusem Tren de noapte spre Lisabona. A sunat altfel finalul romanului pus în paralel cu discursul din care am citat mai sus (din care am omis, intenţionat!, frazele despre mortalitate şi eternitate).

fiindcă noi ştiam cine sîntem pe cînd el a rămas pe veci în neştiinţă cu şuierul dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuride bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.
Poate mai comentăm pe marginea cărţii şi reuşim să strângem de un comentariu de grup la această carte (inclusă în Alfabetarul meu).

O monarhie « compromisă » frumos


Tocmai când deplângeam soarta cuvântului « compromis », noul rege al Spaniei l-a folosit de două ori în discursul său inaugural în sensul său originar de « angajament solemn reciproc », referindu-se la monarhia parlamentară spaniolă.

În ziua proclamării noului rege de către parlament, 400 (patru sute) de republicani care manifestau la Madrid susţineau că monarhia este compromisă (comprometida); la aceeaşi oră, Felipe al VI-lea spunea în faţa Cortesurilor:

Monarquía Parlamentaria debe estar abierta y comprometida con la sociedad a la que sirve

(Monarhia parlamentară trebuie să fie deschisă şi legată [printr-un angajament solemn] cu societatea pe care o serveşte)

La sfârşitul discursului, 500 de reprezentanţi ai poporului au ovaţionat, formal şi sobru, o singură dată: « Viva el Rey! Viva España! ». În stradă au fost zeci de mii de oameni (poate chiar sute de mii) care au repetat cu însufleţire: « Viva el Rey! Viva España! »

« A lo largo de mi vida como Príncipe de Asturias, de Girona y de Viana, mi fidelidad a la Constitución ha sido permanente, como irrenunciable ha sido – y es – mi compromiso con los valores en los que descansa nuestra convivencia democrática »

(De-a lungul vieții mele ca Prinț de Asturias, Girona și Viana, loialitatea mea faţă de Constituție a fost permanentă, așa cum  indispensabil a fost și este angajamentul meu față de valorile pe care societatea noastră democratică bazează.)

« He sido consciente, desde siempre, de que la Monarquía Parlamentaria debe estar abierta y comprometida con la sociedad a la que sirve; ha de ser una fiel y leal intérprete de las aspiraciones y esperanzas de los ciudadanos, y debe compartir – y sentir como propios- sus éxitos y sus fracasos. »

(Am fost conștient, dintotdeauna, monarhia parlamentară trebuie să fie deschisă și legată de societatea pe care o servește; că trebuie să fie un interpret fidel și loial al aspirațiilor și speranțelor cetățenilor și că trebuie să împartă cu ei și să le simtă ca proprii succesele și eșecurile lor.)

Moartea ca slogan publicitar


În curând începe nebunia temporară numită campionat mondial de fotbal. Un joc ce antrenează emotii colective cvasireligioase. Emotii care sunt speculate pentru a creşte profiturile deja indecente ale acestei industrii.

Un clip de promovare a echipei chiliene de fotbal

are ca leitmotiv lupta cu moartea. Metafora « grupa morţii », aplicată grupei B a turneului final (Chile, Spania, Olanda, Australia), este luată ad litteram şi contrapusă supravieţuirii celor 33 de mineri blocati timp de 69 de zile în subteran.

Mesajul este extrem de penetrant. Dar indecent, zic eu. Iar autorii nu au nici măcar scuza nebuniei temporare: urmăresc cu sânge rece un câştig comercial. Dacă moartea vinde bine, de ce să n-o trimitem pe teren?

 

Un Machado pentru Suarez


Azi a murit Adolfo Suarez. Suferea de peste un deceniu de de boala Alzheimer. Nu-şi mai amintea că a fost prim-ministru al Spaniei.

Istoria însă nu-l va uita atât de repede, pentru că el a fost cel care a condus primul guvern democratic al Spaniei de după moartea lui Franco, tot el fiind cel care a reuşit să negocieze o tranzitie paşnică spre democratie.

Adolfo Suarez a fost desemnat să formeze guvernul (de către regele Juan Carlos, care a făcut atunci un pariu riscant, dar care s-a dovedit câştigător) pe când avea  doar 43 de ani. A fost 5 ani prim-ministru. S-a retras din viaţa politică înainte de 60 de ani, având asigurate respectul şi recunoştinţa concetăţenilor.

Oamenii îl recunoşteau şi îl aplaudau pe stradă. Au continuat să facă asta şi dupa ce au aflat că nu-şi amintea că a fost prim-ministru. Pentru că inima n-are nevoie de cuvinte pentru a-şi aminti. Şi nu doarme nicidată.

Suarez îl cita pe Antonio Machado chiar şi în discursurile politice. O să pun aici un Machado în amintirea lui Adolfo Suarez.

A adormit inima mea?

A adormit inima mea?
stupii viselor mele
nu mai lucrează? A secat
apa la moara gândirii,
roata se-nvârte în gol,
plină de umbră?

Nu, inima mea nu doarme.
E trează, trează.
Nu doarme, nici nu visează; priveşte,
cu ochii limpezi deschişi,
semne îndepărtate şi ascultă
pe ţărmurile marii tăceri.

Flori, fete, filme şi alte ficţiuni (1)


În noua versiune a jocului Flori, fete, filme şi poveşti, enunţul şaradei va fi mai scurt (povestim mai mult la comentarii!), ilustraţiile nu sunt doar ilustraţii, ci sunt necesare rezolvării enigmei, iar cerinţa este să uniţi cu un singur cuvânt cele patru puncte. Desigur că vă recomand şi filmul şi cartea (filmul e de 7 spre 8, cartea e de 10 plus, cred eu), iar pe Eva puteţi să o vizitaţi şi la Prado sau la Uffizi, dacă aveţi drum pe acolo.

1. Floarea este macul (Papaver somniferum).

Eva2. Numele fetei este Eva.

green3. Filmul e Idilă pentru o piatră preţioasă (Romancing the stone, 1984). Piatra preţioasa după care aleargă, prin pădurea columbiană veşnic verde, Michael Douglas, Kathleen Turner şi Danny de Vito e un diamant verde. La Bolta Verde se poate vedea un diamant verde de 41 de carate.

4. Romanul e Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut. Carte care începe cu o definiţie superbă a esenţei oricărei bune povestiri:

Abatorul cinci

« Cele ce urmează s-au întâmplat mai mult sau mai puţin. »

Pintar transparente el dolor…


… con sus sonrisa

(clip aici) ShakiraJe l’aime à mourir (versuri, in spaniola si franceza – aici)

Azi a fost Ziua Hispanitatii. Ziua in care Columb a ajuns in insula San Salvador (azi in arhipelagul Bahamas).

E Ziua Nationala a Spaniei, dar este sarbatorita si in unele state hispano-americane. Columbia e unul dintre acestea.

Azi, la Barcelona foarte multi catalani au tinut sa-si afirme si hispanitatea. Un raspuns frumos al Regelui Spaniei ar fi sa anunte prezenta alternativa la Madrid si Barcelona de Ziua Hispanitatii, pentru ca in Barcelona a fost primit Columb de catre primii regi ai Spaniei – Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia.

Ziua Hispanitatii a fost si este atacata pe motiv ca este incorecta politic – pentru ca ar ignora suferintele impuse popoarelor amerindiene de catre conchistadorii spanioli.

Lasam pe altadata discutia despre genocidele precolumbiene, va propun sa o ascultam tot pe columbiana Shakira cu un cantec foarte incorect politic – Ciega, Sordomuda

Nebuníi


matisseAu trecut deja 300 de ani de la moartea lui Corelli. Un dans nebun al timpului.

Dansul numit de Corelli La folia avea deja cel putin 300 de ani cand  compozitorul italian l-a introdus in lumea mare a muzicii. Unde si-a pierdut o parte din salbaticie si vitalitate, dar se pare ca a castigat o profunzime hipnotica.

Dansul pare sa fie portughez la origine, dar ajunge dincolo de Pirinei sub numele de Nebunie de Spania (Folie d’Espagne). Aici Lully are grija sa interpreteze intr-o cheie triumfalista acest dans taranesc al fertilitatii si al noptii, ca sa fie pe placul Regelui – Soare.

Carl Philipp Emanuel Bach readuce, daca nu noaptea, macar ceata Marii Nordului, dar si un soare berlinez  mai nonsalant in ale sale variatiuni pe tema Nebuniei spaniole.

Matisse ne intoarce insa in chiar negura originara  Nebuniei in seria sa de Dansuri. Les Capucines à la Danse implineste 101 ani, dar nu-i arata.

Daca in dansul portughez din secolul al XV-lea, barbati costumati in femei sunt purtati pe umeri de alti barbati, Matisse renunta la costume, renunta la barbati, renunta la femei si ramane cu zborul pur al vietii.

Imi place Corelli. As fi putut sa va propun oricare dintre muzicile lui. Am ales La folia pentru ca voiam sa o leg de Dansurile lui Matisse. Care ar fi trebuit sa introduca randurile despre tulburarea bipolara pe care planuiam sa le adaug la compilatia Culorile depresiei.

Dar Portugalia si Spania mi-au dat ideea de a mai citi cate ceva despre Juan Carlos I (pe romaneste ar fi Ioan Carol I – ceea ce era un motiv in plus intr-o tara in care atatia Ioni tocmai isi serbasera ziua in tara intemeiata de Carol I). Am gasit insa doua linkuri catre doua filme destul de lungi (un interviu de anul acesta, la implinirea varstei de 75 de ani si un film facut in 2000 de tve, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la reinstaurarea monarhiei in Spania).

A durat trei ore, dar a meritat. Filmele sunt in spaniola, dar cred ca sunt inteligibile pentru foarte multi romani; si foarte instructive, asa ca voi reveni cu secvente care arata remedii incercate cu succes pentru unele nebunii politice cunoscute.

Pe buzele ceştilor


o femeie/ se mişcă în fluxul dens al instinctelor sale/ ştie să spargă/ coaja unei intenţii/ o femeie/ cuprinde în fragmente întregul/ şi  nu e niciodată aceeaşi

un bărbat/ urcă misterul într-o progresie extremă/ descoperă sentimentul/ încolţit într-o margine/ restul/ îl filtrează în gândire

o femeie/ e în acelaşi timp istoria ei/ şi  ceea ce  încă nu se ştie/ ea  ştie să facă ordine în ce nu vede

un bărbat/ ajunge la inima lumii/ în fiecare vertex  al  cunoaşterii sale/ se instalează  în ceea ce vede/ şi  se proiectează

………………………………………………………………………

un  bărbat şi o femeie/ de-a lungul  a sute de acte cotidiene/ îşi trec informaţii/ îşi lasă viaţa scrisă/ pe marginea ceştilor

în fiecare zi se scrie/ în fiecare zi se spală

(Laura  Yasan – En el borde de las tazas, Cambiar las armas, 1997)

O traducere partiala dintr-o poezie argentiniana, de Ziua Hispanitatii. Poezia originala o găsiti aici.

Barcelona: halucinaţia întoarcerii acasă


„Debarcai într-o zi la Barcelona şi avui impresia halucinantă a unui miracol, ca şi când aş fi fost dintr-o dată  transportat în propria mea patrie – România. »

Am descoperit azi această amintire a lui Mihai Tican – Rumano, călător pasionat şi fabulos povestitor al  trupului şi sufletului Africii. Pe la 11-12 ani citeam şi reciteam fermecat  La vînătoare în Congo; seara, când veneam de la şcoală, i-o povesteam prietenului meu Sandu T.

(De fapt povesteam mult mai mult decât citisem…

Drumul de la şcoală până la blocul lui Sandu dura, în mod normal, chiar şi în pas lent, cel mult 3 minute; de abia începusem povestirea, asa că mergeam, încă 3 minute, până la blocul meu; apoi din nou spre blocul lui şi înapoi la mine la scară şi tot aşa preţ de 30-40 de minute, măsurate de ceasurile noastre Pobeda; ne despărţeam fix la mijlocul drumului, în aşa fel încât să intrăm în casele noastre exact în momentul în care începeau cele 10 minute de desene animate.

… Când  mă apropiam de terminarea povestirii paginilor citite, imaginaţia îmi era atât de stimulată încât nu mă puteam abţine să nu adaug detalii de decor, personaje noi, uneori chiar episoade întregi inventate.)

Africa mi-o imaginez şi azi prin ochii acelui copil de 11-12 ani, brodând pe teme din Mihai Tican – Rumano. Mă bucur, aşadar, că am descoperit că şi eroul meu a simţit Barcelona ca un acasă misterios. Aşa cum am mai scris aici, Barcelona si Lisabona sunt două oraşe de care îmi poate fi dor.

Interesant e că Mihai Tican – Rumano a ajuns prima dată la Barcelona venind de la Lisabona, portul în care a ancorat vaporul care îl aducea de la Cape Town, ultima etapă a primului său periplu african.

Eu am ajuns la Lisabona venind de la Barcelona. În Belem am întalnit umbra lui Pessoa cel venit de la Cape Town şi am simtit echivalenţa perfectă dintre dor si saudade, plimbându-mă duminică dimineaţa între Alcantara Mar şi Turnul Belem. Iar la orele târzii ale amiezii, caboverdienii de pe plaja din Carcavelos îmi redeşteptau reveria Africii. Revenind la Barcelona dinspre Lisabona am regăsit un acasă mitic în penumbra caldă a bisericii Santa Maria del Mar şi în plimbările pe ramble.

Nu îmi doresc să călătoresc în Africa; îmi e suficientă Africa lui Tican Românul, repovestită de mine pe parcursul a sute de kilometri de plimbări între blocurile I1 şi G şi recitită în vacanţe de vară, la umbra unui vişin, urmărind itinerariile pe un atlas rusesc de la 1903, frumos desenat şi caligrafiat, descoperit de mine într-una dintre expediţiile în podul bunicilor.

Îmi doresc să mai hoinaresc pe străzile Lisabonei sau Barcelonei.

Barcelona e oraşul în care au fost publicate toate cărţile scrise în Spania de Michel Tican – Rumano. Spania a fost a doua sa patrie adoptivă. Prima a fost Argentina. Am visat de două ori că eram pe scena de la Colon, în Buenos Aires.