Cum arată o laudă sănătoasă


Zece atribute ale laudei constructive:

  • Frecventa
  • Onestitatea
  • Ancorarea 
  • Regularitatea
  • Trasabilitatea
  • Echilibrul
  • Bonificarea
  • Indelebilitatea
  • Neamestecarea 
  • Empatia

Mai pe larg despre acest FOARTE  BINE pe Ralix.ro (aici)

Pe magazindesfaturi am început seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare. Următorul atelier este mâine, 10 februarie, la ora 21.

Strategii, tactici şi tehnici în războiul contra stresului rău


Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război, ziceau aceşti romani uimitori, care se pricepeau bine şi la război şi la pace.

Parafrazându-i, aş putea zice: dacă vrei linişte, pregăteşte-te să gestionezi neliniştea. Şi ca în orice război, fă planul pe trei niveluri: strategii, tactici şi tehnici.

Iată câteva exemple de planificare în legătură cu un element cheie în războiul cu stresul rău (distresul): relaxarea.

A. Strategii de relaxare
– Care e ritmul fiziologic activitate-relaxare?
– Cum putem compensa abaterile de la acest ritm?
B. Tactici de relaxare
– Cum gestionez un atac de panica?
– Cum gestionez furia?
C. Tehnici de relaxare
– Sunt folositoare exercitiile de respiratie?
– Cand si cum ajuta exercitiile de meditatie?

Vreti să discutăm pe marginea acestor întrebări? Aveţi domniile voastre altele?

Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Moş Crăciun şi încrederea în sine


rezilienta25Moş Crăciun poate fi un bun ajutor pentru părinţi atunci când vine vorba de întărirea încrederii în sine a copilului. Iar împărţirea rolurilor între Moş Crăciun şi Moş Nicolae îmi pare un truc foarte eficace în acest sens:

  • la Moş Nicolae, accentul cade pe răsplată (în termeni ericksonieni, « iubire condiţională ») – « primeşti dacă ai fost cuminte »
  • la Moş Crăciun, e vorba, în primul rând, despre dar (« iubire necondiţionată ») – primeşti pentru că « cineva acolo sus te iubeşte »

Cum funcţionează iubirea necondiţionată şi iubirea condiţională am mai scris aici.

3 practici parentale ineficiente si 3 eficiente


1. Cum acord atenţie copilului?

i) Mai multă atenţie atunci când are probleme, predominant pentru rezolvarea problemelor şi predominat atentie negativă (adica pun în evidenţă ce nu face, nu ce face)

e) Sau copilul stie ca se poate baza pe interesul şi atenţia mea  pentru o gamă largă de interacţiuni, pentru un interval previzibil de timp (deci nu e nevoie sa facă lucruri ieşite din comun pentru a obţine mai mult timp) şi anticipează o interacţiune predominant pozitivă (surâs, îmbrăţişări, mângâieri, interes pentru realizările lui)?

2. Cum vorbesc cu copilul?

i) Îl laud rar? Îl critic des? Îi ţin lungi predici despre cum ar trebui să se comporte?

e) Sau copilul primeşte laude specifice chiar şi pentru mici reuşite (« îmi place cum ai desenat căsuţa », nu « bravo, eşti foarte talentat », dar nici « nu e mare lucru să desenezi o casă, o să zic bravo când vei şti să desenezi ca lumea şi  floricelele ») şi primeşte sugestii utile şi si sprijin pentru pasul următor, nu o lista lungă de cerinte la care, de altfel, nici nu mai e atent după primele minute de tiradă moralizatoare?

3. Cum recompensez copilul?

i) Doar pentru reuşitele ieşite din comun? Fără motiv şi fără legătură cu ce face copilul, doar pentru că mă simt bine dispus?

e) Sau copilul poate învăţa din modul în care daţi recompensele că sunt unele lucruri care se pot petrece diferit în funcţie de ce face sau nu face el? (recompensele rare, indiferent cât de dorite, nu au decât şanse foarte mici să genereze această învăţare, spre deosebire de recompensele mici şi frecvente, proporţionale cu succesul obţinut de copil, dar calibrate şi în funcţie de posibilitatea mea de a le oferi coerent, consistent şi previzibil)

Are copilul « personalitate »? Daca da, ce-i de facut?


Personalitatea e o suma de invatari devenite scheme automate de perceptie, de emotie, de dispozitie, de gandire, de comportament.

Mostenim, e adevarat, niste gene de la parinti, dar, daca e sa fac o analogie, unul poate primi ca mostenire o vioara, iar altul un microscop, asta nu inseamna ca sigur unul va fi un Menuhin iar celalalt un Pasteur.

In prima copilarie e clar ca nu putem vorbi de o personalitate, atata vreme cat copilul incepe sa ia cunostinta de sine ca persoana autonoma undeva intre 2 si 3 ani. Dar putem vorbi totusi vorbi de temperament? Putem, dar fara  a cadea in capcana « hipocratica » de a defini temperamentul ca o suma de trasaturi actuale, manifeste, relativ bine definite (Hipocrate a fost cel care a descris, acum 2500 de ani, cele patru temperamente – sanguin, coleric, melancolic, flegamatic – care s-au bucurat de o mare raspandire si sunt inca larg cunoscute pana in ziua de astazi). Oricare ar fi validitatea acestui mod de descriere a temperamentului la adult, copilul nu vine pe lume gata echipat cu un astfel de temperament.

Practic, putem considera ca nu sunt doar doua tipuri de temperament innascut:

  • copilul hipersenzitiv-hipereactiv (cauta tot timpul experiente, e foarte activ, are reactii emotionale puternice, il voi numi « titirezul »= T)
  • copilul hiposenzitiv-hiporeactiv (placid, linistit, cu reactii emotionale moderate, putin activ – il voi numi « ursuletul de plus » = U) 

De fapt, majoritatea copiilor vor fi undeva intre aceste doua tipuri « pure », predominand insa una sau alta dintre tendinte. Exista avantaje si dezavantaje in fiecare tip, asa ca rolul parintelui care vrea sa asigure o dezvoltare optima a copilului este sa identifice tipul cel mai potrivit de interactiune:

  • pentru T e nevoie de structurarea experientelor, de a pune mai multa fermitate in limite; fermitate nu inseamna rigiditate si nici a te opune la orice, ci canalizarea energiei copilului prin oferirea de alegeri pozitive.
  • pentru U e nevoie de alt fel de interactiune, mai stimulativa, dar avand grija ca stimularea sa nu devina coplesitoare si crescand treptat diversitatea stimululor.

Pe scurt, nu exista o reteta pentru toti; acelasi fel de educatie nu va produce aceleasi rezultate, ci metodele educative trebuie adaptate la nevoile copilului.

Personalitatea copilului va incepe sa se formeze prin raportare la modelele din jur, prin invatare. In aceasta etapa e mai important cum invata copilul decat ce invata. De la varste foarte mici se dezvolta o caracteristica numita consolabilitate. Ati observat ca unii copii plang un pic dupa o anumita papusa, apoi se consoleaza si cu un ursulet, iar altii plang si iar plang si nicio compensatie nu le poate distrage atentia de la pierderea suferita? Consolabilitatea e o caracteristica dobandita prin invatare. Consolabilitatea e cu atat mai mare cu cat  parintele obisnuieste copilul cu alegeri pozitive, flexibile.

Asa ca un prim test pentru parintii care vor sa creasca un copil adaptabil e sa observe cat de frecvent copilul e greu de consolat dupa o pierdere sau o dorinta frustrata. Un copil neconsolabil e oglinda unei relatii cu asteptari prea rigide din partea parintelui. Oglinda care arata ca e prea mult « trebuie sa » si prea putin « incearca si vezi » in aceasta relatie.

Cum creşti un copil rezistent la stres


rezilientaIdeea nu e « sa fac totul pentru el » sau sa ma zbat ca el « sa nu treaca prin ce am trecut eu ». Copilul are nevoie de ajutor, nu de servitori. Are nevoie de modele, nu de predici. De indrumatori, nu de instructori. Nu sa-l feresti de experiente frustrante, ci sa oferi sprijin astfel incat copilul sa nu fie coplesit.

Voi incerca sa ofer cateva repere despre modalitatile de a tine in echilibru aceasta balanta, la rubrica Parinti si copii. Un serial(interactiv, desigur) pe care il puteti urmari lunea si joia

Viaţa nu e în altă parte


Singurătatea dăuneaza grav sănătăţii. Mai mult decât fumatul. Dar mai puţin decât relaţiile ambivalente – pasionale, dar conflictuale.

Nu vorbim doar despre sănătatea mentală, ci despre sănătate în general. Vorbim despre boală şi moarte. Numeroase studii au arătat că singurătatea afectează serios sistemul imunitar. Şi că persoanele care nu au prieteni, confidenţi, o reţea de sprijin social, au un risc de două ori mai mare de moarte prematură.

Alte efecte negative ale singurătăţii, probate ştiinţific, sunt: scăderea calităţii somnului, creşterea tensiunii arteriale, oboseală cronică, recuperarea mai lentă dupa unele boli sau evoluţia agravată a altora.

…………….articolul complet pe Ralix.ro (aici)…………………………………………..

Lom, ultimul afluent de dreapta…


… al Dunării … nealbastre.

Dacă vrei o oază de spaţiu-timp liniştit, la 20 de kilometri la sud de Giurgiu poti gasi una: zona parcului natural Rusenski Lom. Râul Lom nu e nici verde, nici albastru, nici în vreo altă culoare « poetică ». E mâlos. E locul în care poţi înţelege că frumuseţea se hrăneşte din ape tulburi. Libelule cu aripi in mărimi exagerate şi culori intense, flori variind modelele, copaci cu umbră densă, fluturi leneşi şi bătători la ochi (parcă ar fi într-un armistiţiu de 1000 de ani cu păsările care cântă toată ziua). Iar noaptea – licurici (pentru conformitate cu adevărul trebuie spus că sunt şi destui ţânţari).

Am stat într-o casă chiar pe malul Lomului Negru (de fapt, maro), dar ceea ce vedeam de pe terasă era linia sălciilor şi peretele canionului. Canionul e spectaculos mai ales privit de departe. Sunt lucruri de văzut şi de făcut şi pentru amatorii de istorie (cetatea Cerven, mânastirile rupestre de la Ivanovo) şi pentru pasionatii de drumeţii în natură şi pentru pescari şi pentru cei care cauta locuri de pelerinaj (Mânăstirea Basarabovo a fost locul de vieţuire a Sf. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor, şi se pare că a fost ctitorită de Basarab I).

Fotografie0048Fotografie0044Fotografie0045

Fotografie0050Fotografie0056

 

 

 

Au fost nişte zile reale, adevărate, prezente, in care lumea se vedea parcă prin transparenţa Sfântului Duh.

Cum să fii o mamă imperfectă


Nu vrei sa fii o mama perfecta
– De ce n-aş vrea ca totul să fie OK? Vezi, am spus OK, nu am spus că vreau ca totul să fie minunat, nu vreau luna de pe cer, vreau doar ca totul să fie OK. Mi se pare o dorinţă normală, e ceva în neregulă cu asta?
– Totul.
– …!!??
– Cuvântul totul

………………continuarea pe Ralix.ro (aici)……………………………

– Totul.
– …!!??
– Cuvântul totul… – See more at: http://ralix.ro/nu-vrei-sa-fii-o-mama-perfecta/#sthash.Tf6KUmXU.dpuf