Fără suferinţă nu există fericire


(după Boris Cyrulnik)

Pentru a se forma o legătură de ataşament, copilul trebuie să trăiască câteva mici spaime (o maşină care claxonează, un câine care latră, un necunoscut care intră în casă), pe care mama sau tatăl să ştie să le liniştească. Privat de aceste mici spaime, copilul nu are motiv să se ataşeze.

O alertă pacificată, un necaz consolat dau figurii de ataşament o putere liniştitoare şi permit copilului să-şi reia încrederea în sine şi să încerce plăcerea de a porni la descoperirea necunoscutului.

În cazul părinţilor care, din contră, îl înconjoară pe cel mic până la punctul în care îl închid într-o închisoare afectivă, orice separare va fi trăită de copil ca o ameninţare de pierdere.

Copilul cu un ataşament sigur încearcă o fericire intensă atunci când regăseşte persoana de care este ataşat şi de a cărei prezenţă a fost privat temporar. Din contră, copilul asediat de devotamentul amoros al mamei sale poate să resimtă neplăcere în momentul regăsirii, ca atunci când hrana ajunge să provoace dezgust atunci când ai mâncat până la saţietate.

Aşadar ritmul, pulsaţia şi alternanţa sunt cele care provoacă senzatia de bucurie sau fericire.

Se poate spune deci că separările între mamă şi copil sunt necesare în cursul educaţiei.* Dacă însă aceste separări durează până la punctul în care devin abandonări şi izolări senzoriale, alerta biologică niciodată calmată ajunge să facă să expodeze celulele, explicându-se astfel atrofia cerebrală observată la copiii abandonaţi în orfelinate şi instabilitatea lor emoţională.**

Putem spune, de asemenea, că dacă nu există niciodată separare, rutina care cuprinde copilul suprimă orice senzaţie că se întâmplă ceva. Or, un creier care nu este stimulat se traduce într-un copil pasiv, incapabil să decidă.

Doar cuplajul dintre “tristeţea de separare” şi « fericirea regăsirii” învaţă copilul să surmonteze micile sale necazuri şi îi permit să dobândească un sentiment de încredere.

Pentru a creşte ataşamentul [sigur] al unui copil mic, nu e suficient să-i satisfaci nevoile. Dimpotrivă, asta e doar liniştirea unei suferinţe care creşte şi nu împlinirea unei plăceri.

Empatia, această capacitate de a înţelege ce gândesc şi ce simt alţii, pregăteşte pentru vorbire şi socializare. Or, dezvoltarea acestei capacităţi este compromisă atât la copiii privaţi de o bază de securitate din cauza unui abandon, cât şi la copiii aflaţi sub stăpânirea unei iubiri parentale prea binevoitoare, care îi izolează de lumea exterioară. Odată ajuns la adolescenţă, individul care a fost prea cocoloşit nu va şti să armonizeze dorinţele sale cu cele ale partenerului la care speră pentru că nu va fi învăţat să vadă dincolo de el însuşi, să se decentreze.***

————————————

*      Nu există învăţare fără frustrare, aşa cum scriam într-o postare anterioară.

**   Din păcate (sau din fericire, în unele cazuri!) copiii abandonaţi şi apoi adoptaţi din orfelinatele din România anilor 1990, au constituit piesa de rezistenţă în studiile despre dezvoltarea rezilienţei la copil (depăşirea traumei şi adaptarea mai bună la provocările vietii). Boris Cyrulnik citează acest caz al copiilor din orfelinatele româneşti aproape în fiecare ocazie în care vorbeşte despre studiile în domeniul rezilienţei. Datorită acestei împrejurări atroce s-a putut constata, de pilda, ca o îngrijire adecvată poate duce chiar la reversibilitatea completă a unor atrofii cerebrale şi la funcţionarea normală, din punct de vedere social şi emoţional, a unor copii care fusereră etichetaţi ca « irecuperabili »

***   Să afle că nu sunt buricul pământului, într-o formulare mai familiară.

Porci şi sfinţi


« Fiinţa umană nu este un lucru printre altele; lucrurile se determină unele pe altele, în vreme ce omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a făcut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemenea porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca sfinţii. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte. […] În cele din urmă, omul este acea fiinţă care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz! Dar el este deopotrivă si fiinţa care a intrat în aceste camere de gazare cu capul sus, cu rugăciunea Tatăl nostru sau Shema Israel pe buzele sale. » (Viktor E. Frankl – Psihiatria reumanizată)

Palimpsest


Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Iar Simon-Petru stătea şi se încălzea. Deci i-au zis: Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui? El s-a lepădat şi a zis: Nu sunt. Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar. Iisus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia. Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra.

Gheaţa neagră


« Tuturor care dau de psihiatri in ziua de azi le spun sa incerce o alta varianta! Nu cred sub nici o forma in ceea ce poate face “bine” un medicament care se joaca cu sistemul nervos al pacientului. Nu am vazut nici macar un singur caz de boala psihiatrica in Romania tratat cu adevarat!

Am vazut pacienti care puteau cu o simpla psihoterapie, sa se reechilibreze, sa nu necesite internare ci doar familia sa fie instruita cum sa le asigure cele necesare, un climat psihoafectiv adecvat, insa au fost instruiti de medici ca daca nu-si iau tratamentul va fi dezastru… Am vazut cum nu esti bagat in seama de nimeni o data internat si daca ti se pune o eticheta ca esti bolnav si gata, nimeni nu se gindeste ca poate nu e chiar asa. »

(dintr-un comentariu in blogosfera semnat Black Ice)

Randurile de mai sus apartin probabil unei persoane care a suferit mult si mult din aceasta suferinta a fost creata de noi, psihiatrii.

Nu traim intr-o lume ideala, insa un lucru putem face si in aceasta lume imperfecta: sa respectam suferinta unui semen al nostru. Iar oamenii care au, la un moment dat, o problema de sanatate mintala ar trebui sa beneficieze de un respect neschimbat din partea noastra.

Am invatat aceasta lectie cu adevarat abia cand l-am cunoscut pe Joel. Un american care a trecut vreme de 10 ani prin spitale psihiatrice, din pricina unei psihoze majore, si s-a confruntat cu atmosfera dezumanizanta a acestor institutii. Partea extraordinara e ca el si-a dat seama ce valoare terapeutica directa are respectul. Dupa ce s-a stabilizat, a devenit consilier pe sanatate mintala al mai multor administratii nord-americane si europene. Iar seminarul sau, intitulat simplu « Respect » a fost pentru mine o experienta majora a acestei vieti.

Joel e numele unuia dintre cei patru arhangheli care pazesc, cu sabie de foc, raiul. Focul respectului ar putea topi  gheaţa neagră.

(Nota: Joel beneficiaza de o familie  iubitoare si continua sa ia o doza minima dintr-un tratament de intretinere.)