Bologna – Rimini cu Săgeata Roşie


Sâmbătă, 23 august

A cincea oară în Bologna Centrale am ceva mai mult timp să arunc o privire. 40 de minute până la sosirea Săgeţii Roşii (Frecciarossa) care ne va duce la Rimini. Gările sunt locuri în care îmi place să stau fără treabă şi să privesc oamenii şi trenurile.

Ceasul oprit la ora 10.25 îl văzusem acum 5 zile. Mi-a fost arătat de Niccolo, cu explicaţia că a fost lăsat aşa pentru a aminti de atentatul cu bombă din 2 august 1980, care a făcut aproape 300 de victime (85 de morti si peste 200 de răniţi).

« Terorişti » este cuvântul pe care îl foloseşte, cu un ton neutru, interlocutorul meu ca răspuns la întrebarea referitoare la autori. Îmi amintesc de modul cum a fost prezentat evenimentul în România comunistă – autorii ar fi fost « neofascişti ». Cu doi ani înainte, răpitorii premierului democrat-creştin Aldo Moro, membri ai Brigăzilor Roşii, fuseseră prezentaţi sub eticheta « terorişti ».

Ceea ce aflu acum şi mi se pare uluitor e că şi în Italia a fost suficient ca ziarul oficial al Partidului Comunist să proclame, la câteva ore de la explozie că autorii ar fi « neofascişti » ca nimeni să nu mai aibă curaj să investigheze vreo altă pistă (de exemplu, Brigăzile Roşii!). Au fost arestaţi membrii unei grupări de extremă dreapta, au fost condamnaţi, procesul a fost până la urmă casat şi rejudecat; ministrul de interne de la acea vreme a devenit preşedinte al Republicii, iar spre finalul mandatului, in 1991(anul în care dispărea Uniunea Sovietică, iar Partidul Comunist Italian îşi schimba numele în Partidul Democratic al Stângii), recunoştea că a greşit când a spus că autorii masacrului de la Bologna ar fi fost neofascişti. Aşa că de atunci încolo au fost pomeniţi fără specificări ideologice – « terorişti » generici, fără brand.

În Săgeată am fost vecin cu un italian care trăia în Elveţia şi mergea în vizită la părinţi în Puglia şi un cuplu mai în vârstă din Puglia care se întorcea acasă după ce fuseseră în vizită la fiul lor, în Elveţia! Ei erau încântaţi de Elveţia, elveţianul abia aştepta să revadă Puglia natală! Conversaţia a fost foarte animată – păcat că foarte repede au dat-o pe dialect şi n-am mai înţeles prea multe vorbe; dar chiar şi aşa, era un spectacol fascinant, care m-a împidicat sa mai citesc ceva din ziarul pe care mi-l luasem din gară gîndind că nu voi avea cu ce să-mi umplu timpul – ştiam că peisajul e plat şi oricum cerul era deja cenuşiu.

Cartea săptămânii (XXI)


ababcO carte scrisa in catalana, in care Catalonia nu apare deloc. Un singur personaj e catalan, dar locuieste la Berlin. Singura limba in care e tradusa cartea este româna, in cadrul unui program destinat promovarii literaturii catalane.

Asta imi aminteste de Heliade, care, la inceputurile literaturii romane, indemna:  » Scrieti baieti, scrieti orice, numai scrieti ». Si Àngel Burgas scrie aproape orice in catalana: traduceri, scrieri pentru copii, piese de teatru, romane.

Daca ar fi insa sa ma iau dupa Sfârsitul Europei, Àngel Burgas are o voce distincta si care prinde cititorul. Are un mod insolit de a construi o intriga foarte larga (in prima treime a romanului ai impresia ca lecturezi povestiri disparate), dupa care actiunea se accelereaza, pentru ca apoi finalul sa fie decupat scurt.

Republica se naşte violent


Nasterea republicilor europene:

1. Republica Franceza (1792) – instaurata prin terorism de stat

2. Republica Portugheza (1910) – instaurata prin asasinat politic, urmat de lovitura de stat

3. Republica Finlanda (1919) – proclamata de Parlament

4. Republica Italiana (1946) – proclamata prin referendum

5. Republica Cehoslovaca – proclamata prin intermediul unor adunari populare reprezentative, in conditiile destramarii Imperiului Austro-Ungar.

Practic, singurele republici europene proclamate democratic, in conditii de pace, sunt Finlanda si Italia (Tarile Baltice si Polonia (1918-1920) se declara republici in cursul razboaielor de eliberare; Elvetia e o confederatie – dar chiar si Elvetia adopta forma republicana actuala in 1848, in urma unui razboi civil intre cantoanele catolice si cele protestante -; Germania, Austria si Rusia (1917-1919) sunt transformate in republici pe fondul anarhiei de dupa prabusirea imperiilor respective; Iugoslavia si Bulgaria (1945-1946) organizeaza referendumuri pentru abolirea monarhiei controlate de guvernele comuniste, Ungaria(1946) si România (1947) sunt proclamate republici de parlamente iesite din alegeri fraudate; in Grecia (1967), monarhia constitutionala este inlaturata de dictatura coloneilor).

Italia era in mintea mea un exemplu de republica nascuta legitim. De Ziua Nationala a Italiei (2 iunie), mi s-a clatinat serios aceasta convingere. In primul rand, e ciudat sa alegi ca zi nationala o zi in care s-a votat atat de divizat: in Sud a castigat monarhia cu 63%, in Nord a castigat republica (66%). In al doilea rand, voturile victoriei au fost aduse in mod clar de comunisti si fascisti – probabil mai mult de jumatate din voturile republicane. In al treilea rand, Nordul era in buna masura controlat de militiile comuniste. In fine, Inalta Curte de Casatie ar fi trebuit sa dea rezultatul pe 18 iunie, dupa analizarea tuturor contestatiilor; nerespectand procedura stabilita, guvernul proclama republica pe 12 iunie, pretextand riscul de razboi civil. Tehnic vorbind, a fost o lovitura de stat.