Un roman cum nu mai avem altul


ligia ruscuRomanul « O dimineaţă la vânătoare », de Ligia Ruscu, e senzaţional. A apărut în vara aceasta şi se poate spune că este un dublu debut – al autoarei (care, la 47 de ani, intră în literatură cu o lovitură de maestru) şi, deşi vi se va părea poate nerezonabil ce zic, eu zic că avem de-a face cu primul roman istoric adevărat din literatura română (mi-ar plăcea să îmi daţi contraexemple, abia aştept să comentăm după ce citiţi cartea!).

Primul titlu care mi-a venit în minte pentru această postare a fost « Balzac, Stendhal şi Agatha Christie » (şi îmi părea rău că nu mai rămânea loc şi pentru Dumas). Am văzut apoi că un comentator mai avizat (Ovidiu Pecican, în revista Apostrof) ajunsese la aceeaşi concluzie: că Ligia Ruscu combină ingenios în scrisul său tuşe din aceşti patru mari în genurile lor, reuşind totuşi să-şi contureze un stil propriu; ba mai adaugă Ovidiu Pecican, pe bună dreptate, şi un buchet de autoare britanice (din care proza Ligiei Ruscu nu se inspiră, ci al căror aer îl respiră). Fiind eu un mare fan Jane Austen, m-am mirat că nu mi-a venit în minte numele, deşi îi simţisem mireasma de flori de câmp. Dar să vă las să citiţi un fragment din cronica mentionată (fragment care include şi o lovitură de maestru – a criticului, de data asta):

« Familie, chiverniseală, preocuparea pentru un testament a potenţialilor moştenitori, călătoria la un conac boieresc de la ţară sunt elemente ce pot fi regăsite şi la Jane Austin, şi la surorile Brontë, şi la Daphne du Maurier, deşi cea care scrie nu aparţine unei tradiţii literare anglo saxone, ci propriei noastre literaturi. […]Textul ei nu are nimic din romanul burghez, „proustian“, al Hortensiei Papadat Bengescu, şi nici din Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, după cum nici din stilul aventuros şi alert al Ursitei lui Hasdeu. Te duce cu gândul mai degrabă la stendhalism şi balzacianism, la Al. Dumas tatăl chiar, cel din naraţiunile de fundal, din povestirile contemporane acestuia, explorând o versiune de romantism echilibrat, o alianţă a lui cu un anume realism istoric. Naraţiunea liniară, fără meandre şi surprize de anvergură, care să răstoarne perspectiva, captivează şi poartă mai departe cititorul, către deznodământul unei poveşti de dragoste ce se împleteşte şi din tatonări aşa zicând criminalistice. Dar, remarca o persoană avizată, cea mai potrivită trimitere culturală pentru ataşamentul dintre Sofia şi Receanu rămâne cea referitoare la Scarlet O’Hara şi Rhett Butler din faimosul roman al Margretei Mitchell, Pe aripile vântului. Să fie vorba despre o influenţă insidioasă şi rămasă ascunsă chiar şi pentru autoare? Ori despre pariul unei replici româneşti? Cert este că O dimineaţă la vânătoare – titlu ce aminteşte de Dramă la vânătoare de A. P. Cehov – se recomandă ca o lectură agreabilă şi recompensantă. »

Sunt tare curios cine e « persoana avizată » care i-a sugerat lui Ovidiu Pecican trimiterea la Rhet Butler. În timpul lecturii nici măcar n-am mirosit apropierea Alexandru Receanu – Rhett Butler, dar acum mi se pare izbitoare asemănarea. Pe Scarlett O’Hara nu o prea recunosc. Mostre de Cehov sunt câteva (scenele cu boierul Bălteanu, sau cea a chefului de la colonelul Gribovski), dar, în ansamblu, romanul Ligiei Ruscu e mai degrabă tolstoian (deşi aş spune că Război şi Pace, în ansamblu, e un roman istoric mult mai diluat cu filozofări decât O dimineaţă la vânătoare).

Lectura e agreabilă şi captivantă. Nu e ca şi cum aş spune că e o carte « drăguţă », călduţă. Repet ce am spus în titlu: e un roman cum nu mai avem altul. Care ar trebui avut în vedere de profesorii de limba română pentru al pune în fruntea recomandărilor atunci când vor să stimuleze cititul folosindu-se de plăcerea lecturii.

Şi ar trebui avut în vedere de profesorii de istorie atunci când vor să trezească interesul pentru istoria României (am uitat să va spun că Ligia Ruscu o diletantă în literatură, ca profesionistă cercetează şi predă istoria antică la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj), mai ales că romanul recreează atmosfera din Ţara Românească în perioada anilor « 30 ai secolului XIX (dar cu frecvente trimiteri la perioada 1806-1812, sau la « zavera » de la 1821 – cea care era descrisă în manualele din anii naţional-comunismului ca « revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu »), epocă prin care se trece « pe repede înainte » la orele de istorie (asta dacă se trece vreodata prin ea!). E o perioadă de tranziţie (în toate: în îmbrăcăminte, în bucătărie, în limbă, în alfabet ş.a.), dar e chiar tranziţia din care se naşte România modernă.

Avem în literatura română fantezii istorice (Sadoveanu fiind exponenţial pentru acest gen care a fost catalogat abuziv ca roman istoric) şi avem reconstituiri de atmosferă pentru intrigi amoroase, poliţiste sau psihologice proiectate în trecut. Roman istoric adevărat pănă în anul graţiei 2014 nu s-a scris. Acesta e primul. Şi, întâmplător sau nu, începe cu începutul: vremea bunicilor şi străbunicilor României moderne.

Şi mai e un mare merit în venele de istorie din acest roman: autoarea reuşeşte să de la o parte pâcla ideologiilor ulterioare şi să ne dea o versiune la dimensiunea umanului, ca şi cum te-ai întoarce de-adevăratelea cu mintea la 1832 si n-ai şti nimic din ce va urma, cui i-a dat şi cui nu i-a dat istoria prim-planul în deceniile care au urmat.

Constat că nu sunt atât de aberant pe cât credeam cu ideea că O dimineaţă la vânătoare e singurul roman istoric scris vreodată în limba română. Zice Cosmin Ciotloş în România literară:

« Nu fac statistică aici, dar merită subliniat că într-un fel, O dimineaţă la vânătoare vine să umple nişte goluri. Unul e cel de perspectivă, reconstituirile neideologizate de epocă şi de imaginar colectiv fiind, cum am văzut, deficitare. Celălalt se referă strict la perioadă. Dacă parfumul fanariot a aprins curiozitatea prozatorilor români (ca şi frenezia revoluţionară paşoptistă), dacă balcanismul i-a cucerit pe destui (de toată mâna), despre tranziţia aceasta, despre deceniile în care Ţările Române se reoccidentalizează sub presiunea modelului francez şi cu sprijin rusesc nu s-a prea scris nimic valabil. Pe acest fundal, o serie de întâmplări de tip policier (declanşate de un accident cinegetic, care se dovedeşte a fi o crimă) nu e numaidecât o găselniţă, cât un fapt ce ţine de stilistica epocii. N-am să stric, deci, plăcerea cititorilor, devoalând făptaşul şi urmărind raţionamentele detectivistice din roman. »

Vă las şi eu să savuraţi deliciile stilistice, detectivistice şi istorice etalate în acest roman de excepţie (în sensul cel mai propriu al cuvântului). Mai adaug doar o prezentare TV concisă şi precisă, marca Dan C. Mihailescu – aici.

Un psi cu care te poŢi ÎnŢelege: Domnica Petrovai


dom– Stau de vorba azi cu Domnica Petrovai, psiholog clinician si psihoterapeut. Domnica, ne poti spune, in 20 de cuvinte, ce face un psiholog?

– Ca psiholog clinician si psihoterapeut ofer recomandari si sprijin emotional pentru probleme sau dificultati pentru care am o pregatire profesionala.

–  Si cum ai ajuns psiholog?

– Am facut liceul sanitar din nevoia de a avea o profesie si eram pasionata de filosofie si genetica. Eu as fi optat pentru genetica, doar ca facultatea era la Bucuresti, iar eu nu aveam cum sa ajung in Bucuresti. La recomandarea profesoarei de filosofie, am dat la psihologie cu gandul ca voi face cercetare. Si viata mi-a oferit surprize si am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut. Nu am nici un regret. In afara de gradinarit, nu ma vad facand altceva. 

–  Si totusi, n-o sa-mi spui ca ai ajuns doar din intamplare terapeut…

– Persoana care a avut cea mai mare influenta asupra personalitatii si caracterului meu a fost bunica de la Cluj, cea care m-a crescut mult timp. O femeie blândă si afectuoasa, plina de viata, cu un suflet mare si foarte muncitoare. Imi aduc aminte ca nu se plangea niciodata ca ii este greu. Imi spunea mereu « puiule, incearcă sa faci bine in lumea asta si lupta-te din rasputeri sa nu faci rau » si « spune intotdeauna ce ai pe suflet, fara ascunzisuri ». Isi dorea sa ma fac « doctorita, sa vindec oamenii ». Si in urma unor intalniri cu oameni si situatii neasteptate si a unor alegeri personale pe care le-am facut, am ajuns sa lucrez ca psihoterapeut.

– Psihoterapeutii si-au rezolvat problemele pe care le trateaza la altii?

– Eu pot vorbi doar despre mine. De la bunica am invatat sa imi asum responsabilitatea fata de mine si responsabilitatea fata de cel de langa mine. Vorbesc, in calitate de psihoterapeut, despre lucrurile pe care le-am depasit si vorbesc despre lucrurile pe care le-am facut gresit. Cu respect si onestitate. Am trait ca si copil doua momente de pierdere a doi oameni care m-au iubit si pe care i-am iubit. Cele mai dureroase momente din viata mea. Sfâsietoare, cum e adesea suferinta. Momente care m-au determinat in timp sa ma reconstruiesc din interior, sa ma lupt pentru mine, sa nu ma pierd. Am ramas insa cu o sensibilitate, o greutate pe suflet fata de distanta fizica, si, mai ales, emotionala fata de cei pe care ii iubesc si de care am nevoie. O vulnerabilitate pe care in timp am acceptat-o si fata de care am acum « ganduri bune ». 

– De unde stiu ca am nevoie de un psihoterapeut?

– Problemele sau dificultatile pentru care sunt solicitata au forme diferite. Sunt parinti care au nevoie de sprijin in rezolvarea unor dificultati ale copilului lor, sunt adulti in momente de suferinta, cu depresie sau anxietate. Sunt familii sau cupluri care au nevoie de un sprijin pentru a invata sa se reapropie, sa se reconecteze unul cu celalat, sa comunice cu o mai mare usurinta ce au nevoie unul de la celalat fara sa se raneasca. Preocuparea mea este bunastarea emotionala a copilului si a adultului. Ceea ce imi aduce mie cea mai mare satisfactie sunt eforturile incredibile pe care le depun cei pe care ii cunosc in cabinet pentru a avea o viata implinita, in acord cu valorile in care ei cred si pentru care se lupta. Ma emotioneaza teribil asta si, in acelasi timp, am un respect deosebit pentru reusitele lor. Sunt profund recunoscatoare sansei pe care am avut-o si o am de a invata si eu de la cei din fata mea. 

– Ti s-a intamplat sa refuzi un potential client?

Da. Adesea. Cand competentele mele nu corespundeau cu nevoile pacientului sau cand eu aveam o problema personala care ar fi interferat cu procesul terapeutic.

– Cum stii ca poti fi de ajutor?

-Vad că pacientul face progrese.

– Pune-mi doua  intrebari.

Cunoscandu-ma de mult timp, te intreb care sunt punctele mele tari si punctele mele slabe in calitate de psihoterapeut?

– Compasiunea e si punctul tau cel mai vulnerabil si principalul tau atu.

– Ce imi recomanzi ca domenii de dezvoltare profesionala?

– Nu ma aventurez sa-ti sugerez domenii foarte specifice. Dar cred ca ai putea incerca sa strecori cateva pagini din Tolstoi si Cehov in terapia cognitiva.

– Ca final deschis, pune, te rog, o intrebare celor care ne citesc.

Ce semnificatie are pentru dumneavoastra un moment de suferinta personala?

Deschideri memorabile


“One day in the middle of the twentieth century I sat in an old graveyard which had not yet been demolished, in the Kensington area of London, when a young policeman stepped off the path and came over to me.” (Muriel  Spark – Loitering with Intent)

Am vazut pe net topuri de 5 / 10/ 20 / 100  « cele mai bune »  prime rânduri de roman. Nu ma gandisem la un asemenea top. Oricum, o singura data m-a izbit atat de puternic primul rand incat sa-l retin din prima si mai durabil decat oricare vers pe care l-am stiut vreodata:

« Intr-o zi din mijlocul secolului al douazecilea stateam intr-un vechi cimitir care nu fusese inca demolat, in zona Kensington din Londra, cand un tanar politist se abatu din drum si veni catre mine. »

Am citit apoi tot ce mi-a cazut in mana din Muriel Spark. Scrie bine, scrie inteligent, scrie cu spatii mari (pentru imaginatia cititorului) intre randuri. Un fel de stranepoata a lui Jane Austen.

Nici din celelalte carti ale lui Muriel Spark, nici de la alti autori nu mi-au mai ramas insa gravate in memorie inceputuri memorabile.

Poate imi mai propuneti domniile voastre cateva.

Acolo unde îşi face fericirea sălaş


Citesc în articolul ROSE POMPON ŞI TOLSTOI, dintr-o serie foarte interesantă –  BUCUREŞTI STRICT SECRET, propusă de domnul Stelian Tănase pe blogul său:

«Tânărul Tolstoi avea 25 de ani când sosise la Bucureşti, dar deja îşi măcina gândurile cu destinul său de mare scriitor. Mărturiseşte în jurnal că-şi doreşte gloria cu lăcomie şi ce anume e dispus să sacrifice pentru a o avea: „Dacă ar fi să aleg între glorie şi virtute, mă tem că aş alege gloria”.»

Nu a ales gloria. Dimpotriva, s-a chinuit să scape de glorie pentru a afla liniştea.  Şi a dorit să fie îngropat între cei patru copaci pe care îi sădise împreună cu fratele său mai mare, Nikolai, pe vremea când, copii fiind, o babă le-a spus că acolo unde pui să crească arbori îşi face fericirea sălaş.« Nici cripta lui Napoleon sub arcul de marmură al Domului Invalizilor, nici sicriul lui Goethe în cavoul princiar, nici acele monumente funerare de la Westminster nu te zguduie precum acest mormânt emotionant de anonim, sublim în tăcerea lui, acest mormânt aflat undeva în pădure, înconjurat numai de şoaptele vântului şi care nici vorbă nu rosteşte, nici mesaj nu transmite. »  (Stefan ZweigLumea de ieri)

Între imaginea tatălui şi dorinţele mamei


« Prinţesa Kitty Şcerbaţkaia împlinise 18 ani. În iarna aceea ieşise pentru întâia oară în lume. Se bucurase de succese mai mari decât celelalte două surori, întrecând toate aşteptările prinţesei-mame. Pe lângă faptul că aproape toţi tinerii care luau parte la balurile din Moscova erau îndrăgostiţi de Kitty, i se prezentaseră chiar din prima iarnă două partide serioase: Levin şi, puţin după plecarea acestuia, contele Vronski.

Apariţia lui Levin la începutul iernii, desele lui vizite şi dragostea-i vădită pentru Kitty au fost motivul primelor discuţii serioase dintre părinţii lui Kitty despre viitorul ei, precum şi motivul certei dintre prinţ şi prinţesă. Prinţul era de partea lui Levin spunând că nu-şi dorea un pretendent mai bun pentru Kitty.[…]În ochii mamei nici nu putea fi vorba de vreo comparaţie între Vronski şi Levin.[…] Vronski corespundea tuturor dorinţelor mamei. Era foarte bogat, inteligent, nobil, în plină ascensiune spre o strălucită carieră la curte şi un om încântător, nu puteai dori ceva mai bun. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Kitty va fi ceruta in casatorie de Levin, un mosier cultivat asemenea tatalui sau, il va refuza (nu fara emotii puternice), se va indragosti de Vronski, va fi abandonata inainte de a se termina primul bal la care danseaza cu Vronski, va fi bolnava din dragoste multa vreme, se va indragosti apoi de Levin, cu care se va casatori.

Mie mi se pare ca textul foarte patrunzator al lui Tolstoi nu prea sustine parerea lui Robin ca prin generalizarea in lumea occidentala a mitului indragostirii creste libertatea noastra de alegere. Kitty nu e libera. Limitarile nu sunt exterioare (parintii nu ii impun in mod evident un sot), ci interiorizate.

Kitty ilustreaza, pe de alta parte, doua ipostaze ale indragostirii: una foarte impersonala si incontrolabila (Vronski – « coup de foudre », « falling in love »), alta aparuta la capatul unui drum lung si dupa dobandirea unei experiente personale, cand este ca o iluminare (ca o schimbare durabila a mintii in relatia de iubire cu o persoana pe care o aleg dupa ce o cunosc bine).

Continuam jocul cu rosii si albastri?

Spaima de absolut


« Dar Levin nu-l putea socoti prost, fiindcă Sviajski era fără îndoială nu numai foarte inteligent, dar era şi un om extrem de instruit, care-şi purte erudiţia cu nespusă modestie. Nu exista niciun domeniu care să-i fie străin. Nu-şi arăta însă cunoştinţele decât atunci când era nevoit. Cu atât mai puţin l-ar fi putut privi ca pe o secătură, deoarece Sviajski era, fără îndoială, un om cinstit, bun şi inteligent, care desfăşura în permanenţă, cu însufleţire şi voie bună, o activitate foarte preţuită de toată lumea şi care nu făcuse desigur, niciodată, vreun rău nimănui.

Levin încerca zadarnic să-l înţeleagă. Sviajski şi viaţa lui erau pentru dânsul o enigmă vie.

Erau prieteni buni şi de aceea Levin îşi îngăduia să-l descoasă pe Sviajski, tocmai ca să pătrundă sensul vederilor sale asupra vieţii, dar nu izbutea niciodată. Ori de câte ori încerca să pătrundă dincolo de încăperile din mintea lui Sviajski ale căror uşi erau deschise pentru toţi, Konstantin Dmitrici [Levin] observa că acesta se cam încurca, privirea lui Sviajski vădea o spaimă abia zărită, de parcă se temea ca Levin să nu-l înţeleagă cumva, şi de aceea i se împotrivea binevoitor şi cu voioşie. » (Lev Tolstoi – Anna Karenina)

Am recitit şi am transcris acest pasaj pentru că mi l-a readus în atenţie, sub o noua lumină, lectura comentariului părintelui profesor Alexander Schmemann la rugăciunea Tatăl Nostru.

« Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de a se ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum, într-un mod subconştient, am alege să fim meschini şi triviali pentru că e mai uşor să trăim aşa.[…]

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. » (Alexander Schmemann, op. cit.)

Nişte diletanţi


Lev Tolstoi  –  conte prin nastere, ofiter timp de 3 ani (in vremea Razboiului Crimeii), apoi diletant in literatura. Ar fi putut sa fie primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in 1901. Tolstoi  a refuzat. Motivul? Nu dorea sa primeasca suma de bani asociata premiului.

Charles Darwin – licentiat in teologie, imbarcat ca botanist amator  pe HMS Beagle; publica Originea speciilor dupa 20 de ani de pregatire (a avut noroc sa se nasca inainte de a exista dictonul „publish or perish” – „publica sau dispari”).

Albert  Einstein – expert tehnic  in cadrul Oficiului Federal [elvetian] de Patente intre 1902 si 1909. In 1905 publica un  articol intitulat Inertia  unui  corp  depinde  de  continutul  său de energie ? Raspunsul sau a fost  E=mc2.  Raspuns de diletant ; fizician profesionist va fi doar incepand cu anul 1909.

***

Sir Arthur Conan Doyle – a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh. Și-a luat doctoratul în 1885. Ducea lipsă de pacienți și își umplea timpul dintre două consultații scriind povestiri. (Primit de la Valentina Popescu)

Despre virtutile diletantismului puteti citi aici.