Jurnal de vacanţă (10) : Cetatea Blidaru a fost totusi cucerită


Nu de romani, ci de pădure. O pădure cu foarte putină viată. Niste pietre ascunse de o pădure opacă, asemenea templelor mayase pierdute.

« Creste iarba peste casele in care se adună o sută de ani de singurătate ».

A crescut pădure fără amintiri peste dacii care nu stiau sa scrie altfel decât cu sânge.

Jurnal de vacanţă (8) : Rusoaica


Pleci să vezi locuri si întâlnesti oameni. E o mare bucurie când se întâmplă asta.

La început au fost niste ciorbe foarte gustoase. Femeia care le făcea (bunică pentru cinci nepoti, la 48 de ani, aveam să aflăm putin mai târziu) m-a întrebat cu glas domol:

– Oare nu sunteti medic?

– Ba da, zic eu, un pic surprins, si nu apuc să adaug « psihiatru »…

– I-am zis eu sefului că sigur sunteti medic. Ia uitati-vă acum la mine si spuneti-mi dacă sunt bolnavă cu capul!

Glasul era in continuare domol si ochii luminosi si blânzi.

– E greu de spus dintr-o privire, zic eu incurcat…

Apoi, la fiecare ciorbă mai ne povestea câte ceva din viata ei. Am descoperit astfel un om care stia sa ierte si sa-si ceara iertare, sa raspunda cu blandete unor oameni pusi pe cearta, sa imbratiseze (la propriu) oameni care « aveau o povară pe suflet » (si din cauza asta, bănuia ea, vorbeau tot timpul « murdar » si erau agresivi); stia sa persevereze in bunătate pana cand o lacrima aparea in ochiul celuilalt (si atunci, zicea ea, e doar inceputul – « mai trebuie sa apara o lacrima si in al doilea ochi); in fine, stia sa multumească pentru greutatile vietii – dupa ce mergea cinci kilometri prin munte catre casa, dupa o zi de muncă, spunea de fiecare dată « Multumescu-ti, Doamne, că am ajuns la mine si la tine acasă! »

Casa era in Grădiştea de Munte. Locul in care se spune ca a fost Sarmizegetusa Regia. Dar femeia de la care am luat acest curs practic si intensiv de psihoterapie nu are de-a face cu dacii si al lor Zamolxe. Oamenii îi spun Rusoaica. Desi vorbeste atat de bine si patrunzător româneste.

 

Jurnal de vacanţă (9) : Un lapidariu prost făcut


Bună ideea unui muzeu arheologic pe locul vechiului castru roman de la Apulum (Alba-Iulia). Bună calitatea exponatelor si bunăvointa custozilor. Proastă ideea unei constructii in sticlă si otel care sa adăpostească muzeul. Si mai proastă amplasarea sub cerul liber (dogoritor in lunile de vara) a lapidariului. Eu chiar am intrat in special pentru aceste pietre care deschid uneori o perspectiva spre lumi atat de asemanatoare in esente (iubirea, viata, pacea, razboiul, moartea) cu lumea noastră  si atat de diferite la suprafata.

Image result for principia castru legiunea

Imi aminteam cu placere cum am descoperit in lapidariul din Verona un sir de borne de drum (le-am putea numi bikilometrice, pentru ca masurau mile romane) care aveau si functia de avizier – se mai scriau pe piatră (lapidar!), din cand in cand, relatari despre fapte petrecute in acel loc.

DSCF2655

Dar la Verona am putut sa stau linistit, la umbră, intr-o incinta cu galerie si porticuri. La Alba-Iulia am rezistat doar vreo zece minute sub soarele gol si toate literele acelea săpate in piatra nu aveau nicio noimă in creierul meu incins si topit. Poate ca mintea românului cea de pe urmă va gasi o solutie să nu lase pietrele cu istorii de oameni in spate să se albeasca la soare ca oasele câinilor fără stapân.

Jurnal de vacanţă (7) : Duminica prin Lainici si Prislop


Am plecat din Tismana pe la 10. Pe Defileul Jiului se lucra si se circula pe o singura banda pe mai bine de jumatate din traseu. Am luat pertea buna a lucrurilor: am avut mai mult timp sa contemplam peisajul (pe care eu il consider foarte terapeutic).

La Mânăstirea Lainici am ajuns la vremea predicii. Mi-a placut mult sfatul final, acela de a ne invata copii sa respecte bucatele si masa si sa multumeasca pentru tot ceea ce primesc in dar. E foarte bine sa intelegi semnificatiile simbolice ale inmultirii painilor si pestilor de catre Hristos, dar si mai bine e sa stii ce poti face practic pentru a aduce in viata ta acea cina mistica.

La Mânăstirea Prislop am ajuns dupa-amiaza. Era inca mare vânzoleală. Imi pare rau ca am simtit si am gandit asta, dar asa am simtit si gandit. Si, la urma urmei, si eu eram dintre cei care contribuiau la vânzoleală, venind acolo fara o nevoie precisa, fara sa ma pregatesc, « in vizita ». Au fost totusi cateva secunde in care a venit si spre mine o adiere de liniste si lumina pe cand priveam un pin albastru neobisnuit de inalt si clopotnita de lemn  desenata pe cerul albastru si oglindita in iazul verde.

Cu dedicatie speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici, si ati putea sa va mandriti cu asta. Parintele Arsenie a slujit la doua manastiri intemeiate de balcanici – Prislopul ctitorit de Nicodim de la Tismana (dar la Tismana a ajuns dupa ce ridicase alte doua manastiri in Serbia) si Sâmbata de Sus, ridicata de Constantin Brâncoveanu. Iar in pictura Mânastirii Prislop il puteti vedea pe Sofronie de la Cioara, sârbul care redesteptat ortodoxia in Transilvania in secolul XVIII-lea.

O sărbătoare transilvană


Nu vă supăraţi pe mine, dragi români ardeleni, că o să vă spun de-a dreptul câteva lucruri despre sărbătoarea de azi.

1. 1 Decembrie ar fi de pus cu roşu în calendar ca ziua libertăţii românilor ardeleni, aşa cum cu roşu ar trebui pusă şi ziua de 27 Martie ca zi a demnităţii românilor moldoveni.

2. La 1 Decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu Regatul României, nu invers. Ziua Naţională a rămas 10 Mai, iar românii au serbat împreună această zi vreme de 29 de ani.

3. Chiar şi atunci când au vrut să marcheze 10 ani de la Marea Unire, românii, şi în primul rând românii din Ardeal, au vrut ca sărbătorirea să se facă în mai 1929 (prim-ministru era chiar Iuliu Maniu!). Sărbătorile au avut loc pe 20 mai (duminica cea mai apropiată de 22 mai, echivalentul pe stil nou al zilei de 10 mai pe stil vechi). Astfel, momentul a fost marcat de două ori – pe 10 Mai la Bucureşti şi pe 20 mai la Alba Iulia.

4. Dacă nu mă credeţi că 1 Decembrie e o sărbătoare transilvană (şi, indiscutabil, 10 Mai e sărbătoarea naţională), privitţi o fotografie originală de la Adunarea de la Alba Iulia:

Poza e alb-negru dar e clar că steagurile tricolore au culorile puse orizontal, cu banda galbenă la margine. De ce credeţi că în anii comunismului poza a fost falsificată grosolan prin colorare diferită a steagurilor?

Explicaţia e simplă: în anii naţional-comunismului Marea Unire era opera maselor, se înfăptuise magic doar prin declaraţia de la Alba Iulia şi nu mai era nevoie să fie pomenit războiul împotriva Republicii Sovietice Maghiare, nici Regele Ferdinand, nici Regina Maria. În plus era trecut sub tăcere şi faptul că unirea nu s-a făcut, până la urmă, în forma descrisă în Declaraţia de la Alba Iulia (care păstra o anumită autonomie pentru Transilvania – nu a fost initial o unire necondiţionată, abia în 1919 Consiliul Dirigent al Transilvaniei a votat pentru unirea fără condiţii). Or dispunerea particulară a culorilor ar fi adus în prim plan ideea că acolo se petrecea un eveniment relevant pentru românii ardeleni, parte a naţiunii române care ţinea totuşi să-şi manifeste o anumită specificitate.

5. V-a întrebat cineva, dragi români ardeleni, dacă vreţi ca ziua de 1 Decembrie să fie abuzată de nişte politruci, care au folosit-o în lupta lor meschină împotriva zilei de 10 Mai? Şi, de fapt, ce conţinut ar mai putea avea 1 Decembrie pentru o ţară care nu-şi mai serbează independenţa? Credeţi că astfel îi onoraţi pe moşii voştri? Ei ce ar zice dacă le-aţi spune că aţi lepădat legământul cu care ei s-au legat de Regele Ferdinand şi urmaşii săi « pe vecie »?

La Mulţi Ani, România!


10014Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor.

Cei care îşi zic republicani spun că noi, regaliştii, vrem să ne întoarcem într-un trecut idealizat.

Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Ce viitor are republica?

Domnilor republicani, ce îmi propuneţi pentru următorii douăzeci de ani? Credeţi că are un viitor România?

Nu e vorba despre trecut. E vorba despre viitor. Haideţi să vorbim serios despre viitor.

 

Miss Uni(c)vers – Semifinala transilvană


“Uneori, cand sunt fericita intr-adevar
Simt – sau poate numai mi se pare –
Cum – in varful fiecarui varf de par –
Imi creste cate o floare.
Si simt ca sunt grozav de frumoasa
Cu podoaba aceea imparateasca
Dar nu-ndraznesc sa misc fruntea prea tare
De teama sa nu se ofileasca,
Si nici sa ma uit intr-o oglinda
De teama sa nu se desprinda
Si, mai ales, e destul sa ma intristez numai un pic
Ca sa nu mai ramana din toata frumusetea nimic.
Eu cred ca puteti incerca si voi, binisor,
E usor:
Nu trebuie decat sa fiti
Foarte fericiti.”
(Ana Blandiana –Minunea)
După această  lovitură (poetică) de deschidere a grupei semifinale A (Ana Blandiana), să trecem la vot.
Puteţi bifa oricâte variante. Dacă votaţi şi « Alte versuri de… » lăsaţi un comentariu cu versurile preferate.

Versurile citate sunt din Catrenele fetei frumoase de Lucian Blaga, Definiţia lacrimei de Octavian Paler şi iminent de Ramona Moroianu.

Românismul – un produs aromânesc


Aţi auzit de Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri românesti? Era de origine aromână. Dar de Andrei Şaguna, cel care a reînfiintat mitropolia ortodoxa a Transilvaniei si care a fost primul presedinte al ASTREI (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), stiti ca a fost aromân? Ca si Goga, ca si Şt. O. Iosif, ca sa pomenesc doar doi dintre acei ardeleni care au crezut toata viata ca soarele răsare de la Bucuresti.

Nu de la daci ni se trage mândria de a fi români. Romanitatea balcanica a fost depozitarul neîntrerupt al limbii si constiintei de neam a ceea ce avea sa fie natiunea română. Natiunea română modernă este foarte mult datoare succesului diasporei aromâne din secolele XVIII – XIX (pentru mine a fost foarte convingator in acest sens eseul domnului Neagu Djuvara din volumul colectiv Aromânii – istorie, limbă, destin; întregul volum este, de altfel, o lectură pasionantă!)

Mândria de a fi român (roman) e un produs brevetat de aromâni si scos pe piata mondiala la sfarsitul secolului al XVIII-lea; unii dintre ei au folosit ideea originii « nobile » latine pentru a se integra social intr-un imperiu care se numea incă, oficial (pana la 1806), Sfântul Imperiu Roman de Natiune Germană, altii pentru a trezi ideea nationala in teritoriile care urmau sa fie căminul national românesc. Herbert von Karajan este descendentul foarte german al unei familii macedoromâne din prima categorie, Emanuil Gojdu a fost marele mecena aromân al unei elite intelectuale românesti care va da substantă statului national: un Victor Babeș sau un Traian Vuia, de pildă, au fost bursieri ai Fundatiei Gojdu.

Sunt un balcanic


Sunt un balcanic. Scriu asta fara rusine si fara mândrie. E un fapt. Un fapt care a fost probat si in aceasta vacanta pe care am petrecut-o in Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croatia, Bosnia si Hertegovina.

Refuzul balcanitatii e o nevroza nationala. Nota speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici.

As indrazni chiar sa spun ca si Ungaria propriu-zisa e mai aplecata spre Balcani decat spre Viena; e suficient sa comparati o masa luata intr-un restaurant din Budapesta (capitala care a fost 150 de ani sub turci) cu una la luata la Bratislava (Pozsony – capitala regilor habsburgi ai Ungariei din secolul XVI pana in 1873) si veti simti diferenta de savoare.

Ideologia statului national a facut si inca face ravagii in aceasta patrie mai larga. Printre pierderile colaterale ale impartirii regiunii prin peste 20 de frontiere se numara si aromânii; am avut cateva ocazii de a reflecta la destinul acestei comunitati si la locul marginal care i se rezerva in manualele de istorie ale românilor nord-dunareni.

O sa incerc sa va spun (in foileton) o poveste despre acest periplu balcanic pe traseul Bucuresti – Giurgiu – Grivita – Plevna – Loveci – Sofia – Niš – Studenica – Novi Pazar – Sopoćani – Podgorica – Ulcinj – Bar – Cetinje – Kotor – Herceg Novi – Dubrovnik – Neum – Metkovic – Mostar – Sarajevo – Kraljevo – Kragujevac – Ravanica – Zaječar – Vidin – Calafat – Craiova – Bucuresti.