Mâine (1)


Frederica… Numele era scris cu bleu foncé. Fond alb. Chenar auriu. Rever larg, bleu ciel, esarfa galbenă, cer gri lejer olandez.

– Din cauza timpului nefavorabil decolarea pe aeroportul Lowfish va întârzia cu 145 de minute.

« Decolarea pe…? »

Probabil că spusesem deja asta cu voce tare, pentru că am auzit-o pe cea numită Frederica răspunzându-mi:

– Da, domnule, decolare pe Lowfish, spusese ea cu un zambet derutant plasat cu accent tonic pe « domnule ».

– Nu era posibil sa aterizăm pe … pardon (tocmai imi picase fisa: eu voi ateriza cu siguranta maine !) …să decolăm pe un alt aeroport? O să avem combustibil pentru 145 de minute?

– Nu vă faceţi probleme, domnule (cu un zâmbet circumflex pe o), pe masură ce va curge timpul vom avea din ce în ce mai mult combustibil…(oftează)… S-ar putea chiar să fie nevoie să aruncăm o parte din combustibil dacă vremea nu se va îndrepta mai repede.

– Şi nu am putea decola pe un aeroport mai îndepărtat, daca tot vom avea atâta combustibil?

– Nu, domnule, acest zbor e legat de un punct fix din trecut (zâmbetul se ascunse în tăcerea dintre buzele care abia se atingeau si ochii verzi cu lumina racoroasă a pădurilor din Amersfoort )… Nu aţi dorit un vin?

« …2012…Namaqua…Bloemfontein…. » Citeam pe sticla de vin şi mă simteam ceva mai încrezător în trecut: erau dovezi solide că anul 2012 chiar existase. Iar citirea numelui Bloemfontein făcea ca până şi existenţa lui Jules Verne să fie mai probabilă…

Din păcate, cu puţin timp înainte voi fi fiind în sala de aşteptare a aeroportului, acolo unde a fost întotdeauna mâine…

(va urma)

Mâine (0)


Cand m-am trezit, se facea ca era maine. De fapt, nu prea stiam precis cum sa-i zic. Era ca si cum as fi ajuns inaintea tuturor in ziua care incepea dupa noaptea pe care n-o dormisem. Sau poate ca tocmai dormeam si asta era unul dintre acele vise mai reci decat o dimineata limpede de iarna?

Si totusi… Toate lucrurile tocmai se intamplasera. Imi aminteam vag ca deja imi bausem cafeaua de maine dimineata. De fapt, imi aminteam ca voi spune “O cafea ar fi minunata, multumesc”. Minunata? Ce vrea sa spuna oare cuvantul asta? Cum se potriveste el cu o ceasca goala si cu ideea, care se va fi racit deja, ca da, sigur, ceea ce voi bea din aceasta ceasca a fost cafea?

Nu-mi era clar ce erau toate aceste nume din mintea mea – Francisca, Luiz, Alienor, Igor, Frederica… Stiam precis ce va spune fiecare, mai bine zis rasunau in mintea mea cuvintele pe care ei nu le spusesera inca, pentru bunul si simplul motiv ca erau cu totii inca in ziua de ieri. Doar eu ajunsesem in ziua de maine…

Ieri… Adesea imi spusesem ca imi va fi intotdeauna foarte greu sa inteleg timpul trecut.. Perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, imperfect – atatea timpuri despre lucruri despre care va fi intotdeauna greu de spus daca se intamplara, daca s-au intamplat ieri sau alaltaieri, daca se intamplasera inainte sa fi venit un viitor in trecut, daca se intamplau din cand in cand in trecuturi imprecis amestecate…

Maine parea insa un loc in care aceste patru fluvii ale trecutului se uneau nascandu-se… Si intrebarea era: cum va fi ziua de ieri?

(va urma)

Grasul, slabul şi urâtul


A avea, a fi, a voi sunt verbe existenţiale.

În gramatică sunt folosite uneori ca verbe auxiliare.

A avea e asociat cu trecutul. Acel trecut încheiat (perfectul compus), în care nimic nu mai poate fi schimbat şi care îmi aparţine tot atât de mult cât îmi aparţine un vin pe care l-am băut acum 20 de ani. O existenţă care conţine prea mult a avea se îmbuibă de trecut. Se umflă cu un timp ireal. Se îngraşă cu toate lucrurile care au murit deja.

A voi este auxiliarul viitorului. Voi face, voi merge, voi cânta pot fi foarte utile (şi uneori plăcute) extinderi ale prezentului, dar dacă aici-şi-acumul existenţei rămâne făra hrană pentru că facem sandvişuri şi le punem la pachet pentru viitor, atunci e prea mult a voi în vocabularul nostru existenţial. Şi slăbim pentru a hrăni viitorul, al doilea timp ireal. Cum va urni acest om slăbit un viitor pe care tot el l-a făcut peste măsura de mare?

A fi o fi soluţia? Ca orice exces, şi prea mult a fi strică. Este arată starea prezentă. Stare, de la a sta. Ce simţi când stai? Când stai şi nu aştepţi nimic, când stai şi nu te gândeşti la nimic? Între nimic în viitor şi nimic în trecut e marea plictiseală. Urâtul.

 

Cuvinte RUPTE: Revolutie


RUPTE e un acronim pentru răsturnate, uzate, părăsite, trădate, expulzate. Rupte de sensul lor originar.

Revolutio insemna in latina « intoarcerere in punctul initial ».

Revolutia engleza condusa de Oliver Cromwell a avut ca obiectiv revenirea la « puritatea » initiala a credintei. A fost atat de sangeroasa incat englezii n-au mai vrut sa auda vreodata de utopii revolutionare.

Revolutia franceza a vrut sa readuca fraternitatea, libertatea si egalitatea pe care le credea a fi drepturi naturale ale oamenilor, confiscate de nobili. A adus teroare de stat si glorificarea violentei. Multi francezi nu s-au vindecat nici azi de mistica revolutiei.

Revolutia bolsevica a declarat ca vrea revenirea la un presupus comunism de dinainte de societatea impartita in clase. A adus un secol de ideologii totalitare.

Revolutiile nu privesc spre viitor, ci proiecteaza un fals trecut intr-un viitor care nu vine, asa cum spune teoria, in mod necesar. Trebuie nascut cu forcepsul. Daca nu moare in aceasta nastere violenta, viitorul ramane cu un retard sever.

Frica sau viața?


E traducerea titlului unui blog in portugheza (Vida ou Medo?) in care sunt multe comprimate de sanatate mintala. Iata un exemplu:

E unul dintre cercurile vicioase ale anxietatii:

inactivitate – vinovatie – panica – neajutorare – inactivitate.

Postarea originala (Que ciclo…) o gasiti aici.

Mi-a dat o idee de desen completat cu posibile iesiri (terapeutice) din acest ciclu.

Desenul l-am pus in mapa Bucati de stres  (Un cerc vicios al anxietatii). Il gasiti aici.

3 poezii letone


***

de Juris Kronbergs

Într-o după-amiază, când am plecat din camera mea
ea m-a urmat
Niciun vânt n-a putut s-o alunge
Niciun soare n-a putut s-o usuce
Nicio ploaie n-a putut s-o inece
Chiar dacă n-am revenit niciodata
ea a rămas în memoria mea cu totul intactă
Timpul a trecut, dar straturile de praf
n-au acoperit nici mobila nici cărțile nici hârtiile
Totul  era ca înainte
Datorită mie timpul s-a oprit
Știu bine această regulă atât de simplă
Apariţia  mea fizică ar fi avut ca efect
rostogolirea unei avalanşe a timpului peste camera mea
atât de violentă că însăși existența ei
ar fi fost pusă la îndoială
și  ar fi  fost imposibil să o povestesc

x

Lucruri

de Velta Sniķere

Ce sunt lucrurile
Care sunt lucruri
Așa cum sunt?

Dacă ar fi cineva să le vadă
Așa cum au fost
Sau vor fi?

Lucrurile deschise ca scoicile
Dezvăluind tandreţe,
Dar simpatia mea,
Mângaierea mea care se apropie,
Ca prin descântece
Le-a distilat:

Ca și cum revărsate din pahar,
Fără cochilii,
Una prin alta
Transparent, se conturează.

x

Timpul se stratifică

de  Juris Kronbergs

(Cafeneaua Le Chien Andalou, Riga)

Ziua trece cu miros de tutun
Ploaie. Difuzor
În care se aude muzică veche de film
Astăzi este aniversarea Nostalgiei
Zilele care au trecut vin ca oaspeții nepotriviți

Timpul îți frunzărește jurnalele
intime nescrise încă
Tu frunzărești timpul ca și cum ar fi
un ziar în care cerneala nu a ținut

(traduse din franceza si engleza dupa versiunile aparute in revista online Latvian literature  )

Viitor pur şi trecut à la carte


De dimineaţă am citit un eseu intitulat « Timp contra timp sau societatea hipermodernă ». Mergând pe jos prin parc în loc să iau metroul două staţii, am recapitulat distincţiile pe care autorul, Gilles Lipovetsky, le face între timpurile moderne, postmoderne şi hipermoderne.

Din perspectivă franceză, sfârsitul modernitatii este anuntat dramatic in mai 68. Timpul nu va mai fi niciodată o săgeată a progresului istoric, cu un viitor hiperbolizat si pentru care merita să sacrifici o parte din prezent, un prezent epic, decisiv si chiar eroic si un trecut marginalizat sau privit cu condescendenţă.

In anii ’70 apare cuvantul « postmodernitate » pentru a denumi ceea ce unii au avut temeritatea sa descrie ca « sfarsit al istoriei ». Timpul devine un prezent continuu, fragmentat in multiple istorii individuale. E timpul individului traind sub deviza « carpe diem ».

N-a tinut mult. Anii ’90 dezmint ipoteza sfârsitului istoriei, totul devenind hiper: hipercapitalism, hiperputere, hiperterorism, hiperindividualism, hipermarket, hipertext. Lipovetsky defineste interesant timpurile hipermoderne:

  • viitorul este numit viitor pur, adica, spre deosebire de viitorul modernitatii nu este prescris in liniile sale directoare;
  • prezentul este anxios tocmai datorita faptului ca pagina viitorului e alba;
  • trecutul, ei bine, trecutul are parte de un tratament interesant, iar Lipovetsky descrie fenomenul prea elegant pentru a nu-l reproduce verbatim:

« Trecutul nu mai este socialmente fondator sau structurant, ci este reamenajat, reciclat, adus la gusturile zilei, exploatat in scopuri negustoresti. Traditia nu mai cheama la repetare, la fidelitate si la revigorarea a ceea ce s-a facut dintotdeauna: a devenit produs de consum nostalgic sau folcloric, ocheadă spre trecut, obiect la modă. […] Vechiul poate să facă furori, dar nu mai are puterea de a organiza in mod colectiv comportamentele. Trecutul ne seduce, dar prezentul si normele sale schimbătoare ne guvernează. Cu cât mai mult este evocată si pusă in scenă memoria istorică, cu atât mai putin structurează ea viata obisnuită. De unde rezultă această trăsătură caracteristică a societătii hipermoderne: celebrăm ceea ce nu mai dorim să luăm ca exemplu. » (Gilles Lipovetsky – Temps contre temps ou la société hypermoderne, Grasset, Paris, 2004)