24 de zile in Balcani (17): Sv. Nikola, Marubi, Dulcigno


Am urcat până la cetate în ultima după-amiază petrecută la Ulcinj/ Ulqini/ Dulcigno. Chiar la piciorul cetăţii este biserica Sv. Nikola. Am fost atras de grădina cu măslini relativ tineri (aveau cam o suta de ani, dar in genul lor se atinge uşor mia!). Şi era o alee cu felinare in care bătea soarele dinspre apus, astfel că unele dintre ele păreau aprinse. Bătea uşor vântul si crea o linişte sonoră. Biserica a fost ridicată de regele Nikola I al Muntenegrului, in amintirea eroilor căzuţi în Războiul de Independenţă (1876-1878, acelaşi în care românii şi-au câştigat independenţa faţă de aceeaşi putere suzerană – Imperiul Otoman).

În cetate, vântul bate deja cu putere. Suntem cam subţire îmbrăcaţi. Intrăm în turn (cula Balšić). Aici dăm peste o expozitie de fotografie Marubi. Pietro Marubi a înfiinţat un studio foto în Shkodër (Albania), pe la 1850. Acum exista un proiect european de punere in valoare a celor peste 300 000 de plăci fotografice din colectia Marubi, care acopera o istorie de 100 de ani a unei zone care cuprindea Albania, Muntenegru şi părti din Macedonia de azi.

Când ieşim, vântul e mai blând si lumina apusului te face sa visezi aventuri în stil italian pe stradele înguste, imprevizibile, pe care orice fel de intimitate e foarte improbabilă. Poti auzi din stradă cum cineva îşi face cafeaua, sau te ajunge din urmă conversaţia unui cuplu de tineri francezi (zic tineri după voci, nu-i văd, sunt undeva într-un studio de la ultimul cat). Mă găndesc că poate atunci când oraşul era unul mult mai aglomerat, pe străzi era robabil mult mai mult zgomot si astfel era mai greu să auzi chiar tot ce se întâmpla în casă. Dar îmi dau sema imediat că şi în case era mare aglomeraţie, aşa că adio intimitate. Intimitatea e o invenţie recentă.

24 de zile in Balcani (16): Lovac


Apartments Azurina in Montenegro

Ne-am simţit bine la « Lovac » din primul până în ultimul minut. O primire sobră şi cordială în acelaşi timp, meniu în mai multe limbi (inclusiv română) si explicatii binevoitoare ale gazdelor, alegerea peştilor, servirea amabilă si savoarea preparatelor (dar si asortarea originală a unor gusturi si arome) ne-au încântat simţurile si mintea. Iar rachiul de mandarine de la sfârşit a desăvârşit vraja acestei seri.

24 de zile in Balcani (14): Calamari excelenti si tântari insistenti


DSCF1830Citesc in Večernje novosti (Stirile de seară) că “depozitul [bancar] al maresalului Tito ascunde bijuterii ale familiei Karagheorghevici [familia regala a Serbiei si a Iugoslaviei]“(am scris mai mult despre asta aici).

Imi dau seama ca Iugoslavia a fost afectata de comunism cam in acelasi fel ca România, desi noua ni se parea, in anii 80, ca ar fi mai aproape de Vest decat celelalte tari socialiste.

Aflu, cu oarecare surprindere, ca in Serbia regalistii sunt deja majoritari (mai mult despre asta – aici). Si probabil ca nu se vor opri la jumatatea drumului, ca aici, in Muntenegru (vezi postarea intitulata Boala presedintilor).

Seara mancam la un restaurant cu specific pescaresc. Optam toti pentru calamari, gatiti in diverse feluri. Calamarii la gratar cu sos de usturoi se dovedesc din nou regii bucatariei locale. Tântarii locului au o tactica perfida de a musca pe sub masa si castiga cateva batalii, insuficient pentru a ne impiedica sa ne simtim din ce in ce mai bine. Cand trecem podul peste Port Milena, fiecare râde sau cânta.

24 de zile in Balcani (13): Valuri mari


Dupa furtuna au fost valuri mari, frumoase. Fiind si o zi cu o briza racoroasa chiar si la orele pranzului, am zabovit mai mult pe plaja. Si nisipul mai pastreaza ceva din umezeala ploii de ieri si nu e incins ca de obicei, asa ca pot sa ma plimb mai relaxat pe aceasta plaja lunga, larga si colorata.

Am inceput sa exersez limba sârba citind un ziar local. Limonadele sunt excelente, iar la pranz incerc a patra sau a cincea oara in aceasta vacanta calamarii la gratar si nu sunt nici de aceasta data dezamagit. Oricat ar parea de ciudat, imediat dupa masa pun pe hartie cateva incercari de haiku. Una dintre ele am pus-o si pe blog (aici).

24 de zile in Balcani (12): O furtuna


E furtuna in muntii din apropiere. Aici e doar o ploaie oblica si o lumina stranie dinpre mare. Reprizele de fulgere si tunete alterneaza cu pauze suficient de lungi pentru ca randunicile sa reapara pe sârma pentru a-si usca, expert si perseverent, penele stropite din belsug in adapostul lor din copacul cu frunza cam rara, dupa moda mediteraneeana.

Citesc ultimele pagini din cartea lui C.S. Lewis, Problema durerii. Pun semn la doua pasaje.

« […]Diferite epoci exceleaza in virtuti diferite. Asadar, daca esti ispitit sa crezi că noi, europenii occidentali, nu putem fi atat de răi fiindcă suntem, comparativ vorbind, mai omenosi – daca, altfel spus, crezi ca Dumnezeu ar putea fi multumit de noi pe baza acestui fapt -, intreaba-te daca e cazul sa fie multumit de cruzimea epocilor neinduratoare pentru ca au excelat in castitate si curaj. Luand aminte la felul cum ne apare noua cruzimea stramosilor nostri, vei putea banui cum le-ar fi aparut lor moliciunea, lacomia si timiditatea noastra[…] »

« Nu trebuie sa facem din problema durerii un rau mai mare decat e de fapt, prin vorbe dezlânate despre «neinchipuita cantitate a nefericirii omenesti». Inchipuie-ti ca eu am o durere de dinti de intensitate x ; inchipuie-ti apoi ca si pe tine, care sezi langa mine, incepe sa te doara un dinte cu intensitatea x. Daca vrei, poti spune ca suma durerii din odaie este acum 2x. Dar trebuie sa tii cont ca nimeni nu sufera o durere de intensitate 2x […] Nu exista o suma a suferintei, caci nu exista cineva care  s-o indure. Cand atingem maximul de suferinta pe care  o poate indura o singura persoana, ajungem de buna seama la ceva cumplit, dar asta e intreaga suferinta ce poate exista in univers. Adaugarea unei multimi de oameni aflati in suferinta nu adauga durere. »

24 de zile in Balcani (8): Rată pe varză


Am luat o pauza de la mersul la plaja si am jucat toti 5 un joc antrenant, inteligent si frumos facut: Citadele (autor: Bruno Faidutti). Avem o colectie consistenta de jocuri si cateva zile din vacante le petrecem in jurul mesei de joc.

Am mers cu trenuri prin Europa de la 1900 (Ticket to Ride), am cautat Colierul Reginei, am construit orase fortificate si abatii in Languedoc (Carcassonne), am calatorit pe drumuri primejdioase in Italia de Nord (Mille Grazie) si cate si cate alte aventuri!

Citadele e o fantezie avand ca tema un burg medieval occidental. Ceea ce e spectaculos e ca Ulcinj (Dulcigno) pastreaza o amintire mai vie a acestui ev mediu occidental decat insasi Verona, sursa de inspiratie a lui Faidutti pentru acest joc. In plus, aceasta amintire a Apusului se imbina aici cu Rasaritul multicolor.

La pranz am mancat la un restaurant tinut de un kosovar si un muntenegrean. In meniu era si ceva ce se numea piletina. Intelegand ca e vorba de pui, dar nestiind cum era preparat, am intrebat. Am aflat ca puiul era intai fiert, apoi copt (explicatia era data intr-o engleza cu pauze, cu o pauza mai lunga inainte de « boiled » – fiert). Oarecum intrigat si nehotarat, am intrebat si de urmatorul fel ale carui componente imi erau clare: rata si varza. Imi zice  » E la fel, dar cu rata ». Aha! M-am prins: puiul era fiert impreuna cu varza, apoi dat la cuptor.

In meniul in albaneza rata era rosë. « Rata » e un bun lingvistic comun (si exclusiv) româno-albanez. Stefan cel Mare manca rata pe varza (asta e si raspunsul la sarada pe care v-am propus-o aici). Skanderbeg la fel. Skanderbeg intelegea sigur nu numai « rata », dar chiar si « varza », pentru ca aproape jumatate din armata lui era alcatuita din vlahi, iar legaturile sale cu Italia erau foarte stranse. Stefan cel Mare si urmasii sai au avut stranse legaturi cu Polonia. O urmasa a sa, Maria Leszczynska (regina a Frantei, bunica lui Ludovic al XVI-lea si stra-strabunica stra-strabunicului reginei Ana a României), a adus, probabil, rata pe varza din Polonia in Lorena.

Lorena e parte a Lotharingiei medievale, « coridorul oraselor », care se intindea de la gurile Rinului pana in nordul Italiei. In Citadela lui Bruno Faidutti nu se manca rata pe varza. Occidentul are o intarziere de 400 de ani in acest domeniu. Si se vede.

 

24 de zile in Balcani (7): Mala Plaža


ulV-am spus cum e ziua pe Bulevardul Skanderbeg. Spre seara, animatia se muta pe o strada care duce spre Mala Plaža (Plaja Mica), aflata chiar in centrul orasului. Stiu ca suna bizar sa spui ca o plaja se afla in centru, dar la Ulcinj asa e: orasul se arcuieste in jurul unui golf marginit de doua promontorii, intre care se gaseste o zona mai joasa cu zona comerciala si de promenada concentrata in jurul plajei. 

Am lasat masina intr-o parcare si am dat o tura pe jos pana aproape de plaja, inainte de apusul soarelui, dar straduta care trecea pe langa bazar era deja plina de masini asa ca am hotarat sa luam masa intr-un loc cu vedere pana la mare. S-a intamplat sa fie si un restaurant de peste, ceea ce nu putea decat sa ma bucure stiind ce surprize placute poti avea cand se apuca levantinii sa gateasca din bunatatile marii. (Restaurantul se vede in poza deasupra zonei puternic luminate).

In acest punct al bulevardului, in poza apar cateva masini. Dar, de-a lungul celor doua ore care au urmat, am putut sa observam de sus urmatoarea scena: oamenii continuau sa vina cu masini, desi era clar ca nimeni nu mai trecea de zona bazarului vechi; coloana de masini a tot crescut pana cand puteam vedea, la cincizeci de metri de noi, ce faceau oamenii din ultimele masini; iar la un moment dat, cei care erau ultimii in coloana si-au lasat masinile acolo in mijlocul strazii si au plecat mai departe pe jos; evident ca nimeni nu mai putea intoarce din acest moment, asa ca ca am vazut tot mai multi lasandu-si masinile si plecand. Nu-mi dau seama cum s-au deznodat, pentru ca atunci cand am plecat acasa masa de masini era tot acolo.

Pestele si calamarii au venit, intr-adevar, in combinatii pline de savoare.