Jurnal de vacanţă (12) : Poveştile Sarmisegetuzei


sarmi

Stâlpii de lemn din centru sunt o invenţie pentru filmul Dacii, în regia lui Sergiu Nicolaescu. Reconstituirea pietrelor din grupurile de şase nu e sustinută de dovezi arheologice sau documentare (iar mie, cel putin, mi se pare ca se potrivesc ca nuca în perete cu elementele locului).

Dacă scoatem din scenă elementele false sau foarte dubioase nu mai rămâne prea mult de văzut din templul solar al dacilor. Sigur, dovedeste ca preotii daci aveau o precizie superioară  in calcularea anului, dar o asemenea cultură era restransa la cateva persoane in fiecare generatie. O cultura ezoterica, nescrisă, murind odată cu purtatorii ei.

Nu am intalnit daci la Sarmisegetuza. Dar arborii care au crescut peste templele dacilor sunt frumosi.

Jurnal de vacanţă (11) : Cum să pierzi bine timpul


« Pierderea de timp – iar nu consumarea sterila a timpului – are aceasta mare virtute ca îti deschide larg portile întelegerii vii, ale întelegerii concrete. Când îti pierzi cu adevarat timpul, când te abandonezi întâmplarilor sau oamenilor, nefacând nimic altceva decât sa asculti si sa privesti realitatea în fata – atunci ti se descopera lucruri pe care în nici un chip nu le puteai afla altminteri. Trebuie sa ne învatam sa nu ne mai fie spaima de timp; sa nu mai traim sub obsesia lui. Trebuie sa ne învatam sa scoatem cât mai mult din timpul nostru dedicat muncii – dar de asemenea trebuie sa desprindem si arta de a ne pierde bine timpul pe care îl avem liber. Noi ne repezim îndata la distractii, la amuzamente, la acele pseudoactivitati care ne ajuta sa omorâm timpul. În afara de odihna mentala – si aceea aproximativa – nu profitam cu nimic de pe urma acestei complicate consumari de timp.

……………………………………………..

Dar astazi, pentru moderni, eternitatea este o problema fara înteles si fara interes. Asta explica multe ciudatenii ale omului modern. Explica, printre altele, si nestiinta lui în tot ceea ce priveste timpul. Explica, mai ales, drama omului modern – care nu poate iesi din timp decât prin distractii, prin somn sau prin narcotice artificiale. »

(Mircea Eliade)

Jurnal de vacanţă (10) : Cetatea Blidaru a fost totusi cucerită


Nu de romani, ci de pădure. O pădure cu foarte putină viată. Niste pietre ascunse de o pădure opacă, asemenea templelor mayase pierdute.

« Creste iarba peste casele in care se adună o sută de ani de singurătate ».

A crescut pădure fără amintiri peste dacii care nu stiau sa scrie altfel decât cu sânge.

Jurnal de vacanţă (8) : Rusoaica


Pleci să vezi locuri si întâlnesti oameni. E o mare bucurie când se întâmplă asta.

La început au fost niste ciorbe foarte gustoase. Femeia care le făcea (bunică pentru cinci nepoti, la 48 de ani, aveam să aflăm putin mai târziu) m-a întrebat cu glas domol:

– Oare nu sunteti medic?

– Ba da, zic eu, un pic surprins, si nu apuc să adaug « psihiatru »…

– I-am zis eu sefului că sigur sunteti medic. Ia uitati-vă acum la mine si spuneti-mi dacă sunt bolnavă cu capul!

Glasul era in continuare domol si ochii luminosi si blânzi.

– E greu de spus dintr-o privire, zic eu incurcat…

Apoi, la fiecare ciorbă mai ne povestea câte ceva din viata ei. Am descoperit astfel un om care stia sa ierte si sa-si ceara iertare, sa raspunda cu blandete unor oameni pusi pe cearta, sa imbratiseze (la propriu) oameni care « aveau o povară pe suflet » (si din cauza asta, bănuia ea, vorbeau tot timpul « murdar » si erau agresivi); stia sa persevereze in bunătate pana cand o lacrima aparea in ochiul celuilalt (si atunci, zicea ea, e doar inceputul – « mai trebuie sa apara o lacrima si in al doilea ochi); in fine, stia sa multumească pentru greutatile vietii – dupa ce mergea cinci kilometri prin munte catre casa, dupa o zi de muncă, spunea de fiecare dată « Multumescu-ti, Doamne, că am ajuns la mine si la tine acasă! »

Casa era in Grădiştea de Munte. Locul in care se spune ca a fost Sarmizegetusa Regia. Dar femeia de la care am luat acest curs practic si intensiv de psihoterapie nu are de-a face cu dacii si al lor Zamolxe. Oamenii îi spun Rusoaica. Desi vorbeste atat de bine si patrunzător româneste.

 

Jurnal de vacanţă (9) : Un lapidariu prost făcut


Bună ideea unui muzeu arheologic pe locul vechiului castru roman de la Apulum (Alba-Iulia). Bună calitatea exponatelor si bunăvointa custozilor. Proastă ideea unei constructii in sticlă si otel care sa adăpostească muzeul. Si mai proastă amplasarea sub cerul liber (dogoritor in lunile de vara) a lapidariului. Eu chiar am intrat in special pentru aceste pietre care deschid uneori o perspectiva spre lumi atat de asemanatoare in esente (iubirea, viata, pacea, razboiul, moartea) cu lumea noastră  si atat de diferite la suprafata.

Image result for principia castru legiunea

Imi aminteam cu placere cum am descoperit in lapidariul din Verona un sir de borne de drum (le-am putea numi bikilometrice, pentru ca masurau mile romane) care aveau si functia de avizier – se mai scriau pe piatră (lapidar!), din cand in cand, relatari despre fapte petrecute in acel loc.

DSCF2655

Dar la Verona am putut sa stau linistit, la umbră, intr-o incinta cu galerie si porticuri. La Alba-Iulia am rezistat doar vreo zece minute sub soarele gol si toate literele acelea săpate in piatra nu aveau nicio noimă in creierul meu incins si topit. Poate ca mintea românului cea de pe urmă va gasi o solutie să nu lase pietrele cu istorii de oameni in spate să se albeasca la soare ca oasele câinilor fără stapân.

Jurnal de vacanţă (7) : Duminica prin Lainici si Prislop


Am plecat din Tismana pe la 10. Pe Defileul Jiului se lucra si se circula pe o singura banda pe mai bine de jumatate din traseu. Am luat pertea buna a lucrurilor: am avut mai mult timp sa contemplam peisajul (pe care eu il consider foarte terapeutic).

La Mânăstirea Lainici am ajuns la vremea predicii. Mi-a placut mult sfatul final, acela de a ne invata copii sa respecte bucatele si masa si sa multumeasca pentru tot ceea ce primesc in dar. E foarte bine sa intelegi semnificatiile simbolice ale inmultirii painilor si pestilor de catre Hristos, dar si mai bine e sa stii ce poti face practic pentru a aduce in viata ta acea cina mistica.

La Mânăstirea Prislop am ajuns dupa-amiaza. Era inca mare vânzoleală. Imi pare rau ca am simtit si am gandit asta, dar asa am simtit si gandit. Si, la urma urmei, si eu eram dintre cei care contribuiau la vânzoleală, venind acolo fara o nevoie precisa, fara sa ma pregatesc, « in vizita ». Au fost totusi cateva secunde in care a venit si spre mine o adiere de liniste si lumina pe cand priveam un pin albastru neobisnuit de inalt si clopotnita de lemn  desenata pe cerul albastru si oglindita in iazul verde.

Cu dedicatie speciala pentru ardeleni: si voi sunteti balcanici, si ati putea sa va mandriti cu asta. Parintele Arsenie a slujit la doua manastiri intemeiate de balcanici – Prislopul ctitorit de Nicodim de la Tismana (dar la Tismana a ajuns dupa ce ridicase alte doua manastiri in Serbia) si Sâmbata de Sus, ridicata de Constantin Brâncoveanu. Iar in pictura Mânastirii Prislop il puteti vedea pe Sofronie de la Cioara, sârbul care redesteptat ortodoxia in Transilvania in secolul XVIII-lea.

Jurnal de vacanţă (6) : Păstrăv bun


DSCF2644In zona Tismanei sunt o multime de pastravarii. Insa nu peste tot pestele e bine gătit. La Runcu am descoperit insa un loc unde pastravul e savuros – e vorba de Casa Bella. Locul e frumos si rezuma oarecum farmecul zonei: verde linistitor, flori, urme de rusticitate.

La intoarcerea spre Tismana, cand soarele tocmai se pregatea sa apuna, pe marginea soselei umbrite dens de padurea verde-adanc, un cal alb pastea liber.  Nu l-am fotografiat, dar poate ca nici nu ar fi aparut in poza?

Jurnal de vacanţă (3) : Fericiri


 « Nu văile sunt cele ce primesc din belşug umezeală, nu văile sunt cele ce înfloresc şi răspândesc bună mireasmă? Nu pe munţi este zăpadă şi gheaţă şi lipsă de viaţă? Munţii înalţi sunt chip al trufaşilor; văile sunt chip al oamenilor smeriţi: orice vale se va umple şi orice munte sau deal se va pleca […]

Aşadar, fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor! Si nu s-a zis va fi împărăţia cerurilor, ci este împărăţia cerurilor, fiindcă în inimile smerite Dumnezeu odihneşte şi împărăţeşte deja […]

(Sfântul Ioan din Kronstadt, 1829 – 1908)

Am găsit cartea la Mânăstirea Tismana. Zece cuvântări despre cele nouă fericiri enunţate de Iisus Hristos în Predica de pe Munte. Prima dintre acestea e o fericire aici si acum.

Jurnal de vacanţă (2) : Pomi


– O să facă mere la vară, tataie?

Tataie tocmai altoieşte nişte puieţi.

– Ehei, Dane, cine ştie dacă mai apuc eu să mănânc din merele astea? Da’ o să mâncaţi voi şi poate v-aduceţi aminte şi de mine.

A pus în anul acela meri şi peri şi zarzări. Perii nu au ajuns sa faca pere – am bănuiala că şi bicicleta noastră, a copiilor, a avut oarecare vină în asta. Tataie a apucat să vadă merele, dar de gustat, gusta mai rar – zicea « mâncaţi voi şi mă satur eu ».

Apoi noi ne-am dus la oraş, unde pomii cu fructe bune de mâncat nu ajung să intre – sunt prea de la ţară.

La Tismana sunt pomi peste tot, inclusiv, sau mai ales, pe marginea drumului. Ca într-o grădină.

Fotografie0082Fotografie0081Fotografie0083Fotografie0085Fotografie0079Fotografie0084

In Eden erau multe feluri de pomi. Si, spre deosebire de vegetatia pe care Dumnezeu i-a poruncit pământului să o scoată la iveală, grădina raiului a sădit-o. Si eu zic că Dumnezeu si-a luat om s-o sădească.