Răceala amiezii în Galeria Vittorio Emanuele


Milano, luni, 11 august

DSCF2047Da, era şi răcoare, şi asta e bine într-o amiază de august, dar nu am scris din greşeală « răceala ». Asta am simţit în acest spaţiu supraîncărcat de simboluri obeze şi preţioase. Am avut senzaţia că toti cei care trec prin galerie sunt figuranţi prost aleşi pentru o operă cu muzică emfatică şi libret încropit din fraze luate la întâmplare din ziar.

Am pomenit nu întâmplător de operă – Galeria se întinde între Dom şi Teatro alla Scala. Aflu acum că planul a fost ales astfel încât cele două culoare principale să formeze o cruce latină având deasupra intersecţiei o mare cupolă de oţel şi sticlă. Cu greu mi-aş fi putut imagina o exprimare mai lipsită de măsură a vanităţii, o etalare mai ireverenţioasă a opulenţei. Oricum, chiar fără să ştiu asta am simţit, aşa cum tocmai v-am spus, răceala locului: e făcut să te impresioneze ţinându-te la distanţă, nu să te îmbie. Şi tu serveşti locul, nu invers. Galeria are nevoie de figuranţi – furnici care să îi pună în evidenţă înălţimea, de figuranti-molii care să fie izbiţi din toate părţile de reflexiile multiple ale luminii, de figuranţi-în-turmă care să îi pună în evidenţă lungimea obositoare, oboseală accentuată de vitrinele care mai degrabă îţi aduc aminte neputinţele.

Nerecomandat veganilor – urmează imagini şocante!


30 august, sâmbătă seara

Ultima seară la Milano. Am venit de la Rimini din nou la Milano pentru a lua avionul spre casă mâine dimineaţă. Venind cu Italo (alternativa privată la Trenitalia, compania de stat) am ales un hotel foarte aproape de Gara Rogoredo şi relativ aproape de aeroport.

Hotelul e decent la capitolul confort, dar te indispune din prima atitudinea recepţionerei. Paturile sunt însă excelente pentru o siestă pe care chiar o savurăm îndelung, până pe la 6. Ne e cam foame, pentru că la 3 când am ajuns la hotel nu mai era deschis decat un bar cu sandvişuri la gară. Am constatat că la două case de hotel se află un restaurant de familie – Agristorante –  care făcea valuri pe Tripadvisor, cu un neverosimil 4,4 (din 5) în august 2014.

A fost o seară deosebită. Cu un serviciu de nota 11 şi un meniu simplu-delicios, am petrecut extrem de agreabil într-un restaurant foarte animat, fără a fi totuşi gălăgios. Nici nu am simţit când trece timpul.

Aşa că nu am cum să nu vă recomand acest loc dintr-o periferie a Milanului. Cu o singură precizare: e ultimul loc unde un vegan pur şi dur ar dori să intre. Veganii care citesc această postare sunt sfătuiţi să se oprească aici. Urmează imagini şocante.

  • Affettati piacentini (cu crostine, dar despre crostine vă voi spune mai multe la Bologna, acolo unde am făcut cunoştinţă)

afe 2

  • Cotoletta alla milanese con rucola e pomodorini (Italia e singura ţară la vest de Sarajevo unde roşiile sunt la fel de bune ca la noi, în Balcani)camila
  • Tagliata di vitello all’aceto balsamico e amande (plus muguri de pin; de departe cea mai bună preparare a unei cărni de vită de care am avut parte vreodată)

DSCF2514Dacă a ajuns până aici vreun prieten vegetarian, să pun totuşi şi un risotto. A mai fost pe masă şi o gustare vegetariană (cu o genială fasole picanta cu polenta gratinată!), dar a dispărut înainte de a ne gândi s-o fotografiem (ce-i drept, nici nu prea avem acest obicei la masă!)

  •   Risotto con misto funghi

Despre alimentaţie sănătoasă mai vorbim în curând.

 

Ţara Jucăriilor sau sâmbăta pe Lacul Como


16 august 2014, Lacul Como (braţul nordic)

  • Hoteluri de jucărie

DSCF2068Hotel Olivedo din Varenna – nu se vede în poză, dar e foarte îngust (cel mult 4 m), pare un decor de film.

  • Orăşele de jucărie

DSCF2084Ca exemplu, tot Varenna, sub soare şi ploaie, ambele surâzând italieneşte

  • Trenuri de jucărie

trenE uşor să-ţi imaginezi ce delicios ar fi un tren de jucărie circulând prin multele galerii şi tuneluri de pe marginea de est a lacului Como. Pentru un eventual joc ar mai trebui retuşată gara din Bellano – prea urâtă pentru un loc aşa de frumos.

  • Multe jucării pe lac

DSCF2080

Asta fiind partea liniştită a lacului, la Bellagio, la ora prânzului!

  • Străduţe de jucărie

DSCF2076La Bellagio, care e un joc de umbre si lumini, de urcări şi coborâri cu imprevizibile labirinturi.

  • Promenade cu gazon de jucărie

DSCF2069Era mai drăguţ la Dervio, dar nu l-am fotografiat; se vede puţin în această poză din Bellagio.

Doar cu mâncarea nu-i de joacă la Bellagio. Pentru a face faţă urcărilor şi coborârilor şi rătăcirilor în acest orăşel spiralat în jurul unui deal, recomand cu căldură La Divina Commedia, unde poţi mânca bine (şi mult, dacă doreşti!), pe alese (numai dintre feluri tipic italiene), şi foarte convenabil ca preţ.

DSCF2075

 

Când oamenii nu devin lucruri…


DSCF2469… şi lucrurile nu devin (doar) marfă

Vineri, 29 august

Ultima zi la Rimini o voi petrece toată pe plajă. Nu, nu ca să fac plajă. Voi sta sub umbrelă, pe un şezlong foarte confortabil, voi citi ziare, voi rezolva parole crociate, îmi voi lăsa gândurile să se ducă departe cu vântul calin; iar vântul nu ştiu cum face că nu ridică niciun fir de nisip (exagerez doar foarte puţin!). A, nisipul… cea mai plăcută senzaţie pe care a oferit-o vreo plajă vreodată tălpilor mele…

Iar marea e frumoasă, o frumuseţe vintage, ca-n filmele italiene din anii « 70.

Mi-am luat La Reppublica, pentru că avea cel mai consistent supliment cultural. Am dat peste o recenzie intitulată « De ce au devenit persoanele doar lucruri şi lucrurile doar mărfuri » (la cartea Le persone e le cose de Roberto Esposito). Deosebirea dintre lucruri şi mărfuri? Lucrurile aparţin cuiva, mărfurile sunt resurse interşanjabile. În acest context, cum vă sună sintagma resurse umane?

Mă uit la această frumoasă plajă din Rimini şi îmi dau seama că e încă în etapa de obiect frumos. Nu a devenit încă o marfă. Plaja e împărţită între câteva sute de concesionari, care îşi trensmit concesiunile din generatie in generatie. Plaja este extrem de îngrijită, curăţenia impecabilă (nu am mai văzut nicăieri plajă atât de curată, la orice oră din zi!), serviciile ireproşabile (amabilitatea şi cordialitatea invariabil incluse). Şi toate aste merg un pic dincolo de ceea ce ar fi strict necesar pentru rentabilitatea exploatarii. Plajele acelea sunt şi un obiect de familie, o oglindă a gospodarului, care nu se gândeşte  să câştige cât mai repede cât mai mult şi să cumpere altceva, tratând bucata aceea de plajă doar ca o marfă.

Şi atâta vreme cât plaja rămâne un obiect, nu o marfă, şi tu rămâi o persoană – simţi că şi zâmbetul tău contează, nu doar cifrele de pe factură.

San Marino, acest pitic uriaş


O ţara vizitată într-o după-amiază. O ţară pe care literalmente o poţi cuprinde cu privirea. Dar nu m-aş mai hazarda de acum încolo să spun că San Marino e un stat pitic. E un pitic uriaş (mi-a venit în minte încântătoarea carte a copilăriei mele – « Cipi, acest pitic uriaş« ). Are o istorie remarcabilă (am început să scriu despre asta pe blogul Regatul României aici) – 17 secole de existenţă neîntreruptă! Cunoaşte o dezvoltare economică impresionantă – un PIB de peste 60 000 $ pe cap de locuitor (e mereu undeva în primele 10 ţări din lume la acest capitol). Are o societate bine aşezată cu o rată a criminalităţii aproape nulă (închisoarea are 12 locuri, dintre care doar unul este ocupat în acest moment!).

San Marino nu mai e azi un loc greu accesibil invadatorilor. E un loc larg deschis turiştilor, pe banii cărora se dezvoltă în bună măsură această ţară. Există autocare ce pleacă din Rimini din oră în oră, de la 7 dimineaţa la 7 seara, iar de intors din San Marino, te poti intoarce şi la 12 noaptea.

Acum, o întrebare capcană: care credeti ca e principala limba vorbita în oraşul (capitala) San Marino, in august? Răspunsul greşit e italiana. Să facem nişte mici calcule: oraşul are vreo 4000 de locuitori, dintre care cel putin trei sferturi sunt în vacanţă. Parcarea pentru maşinile individuale e uriaşa, pe mai multe niveluri, iar prin parcarea de autocare se perinda cel putin 10 autocare pe oră. Aşadar, răspunsul corect este: limba rusă. Dar şi cu româna te descurci: n-am făcut nici 20 de paşi că o binevoitoare (văzându-ne un pic dezorientaţi) ne-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie într-o frumoasă limbă românească.

Anul ăsta nu o să mai povestesc cronologic, ci prin asociere liberă. Pentru că 3 septembrie e Ziua Naţionala a Republicii San Marino, am început cu după-amiaza zilei de 25 august, când am vizitat acest stat pitic, dar voinic.

Veverita scuipa seminte sub banca


DSCF1692In fiecare dimineata de marti, joi si, din doua in doua saptamani, vineri, abia astept sa-i salut pe cei doi muschetari de la noua intrare in Oraselul Copiilor. In vacanta copiii nu se trezesc atat de dimineata si muschetarii sunt singuri sub soarele care bate deja oblic, chiar peste umarul stang al lui d’Artagnan (am stabilit, arbitrar, ca unul este d’Artagnan, iar celalalt este Aramis – statuile sunt, de fapt, identice). Asa ca azi am luat aparatul foto gandind ca nu va fi coada la poze cu muschetarii.

Dar am avut mai intai o intalnire neasteptata. O veverita se ocupa tacticoasa de niste coji de seminte de floarea soarelui. Erau o multime de coji sub o banca, iar veverita le lua, rontaia ce mai era de rontait si arunca inapoi ce nu-i folosea. Am privit-o 20-30 de secunde, ne-am privit alte 5 secunde, parea ca nu o deranjeaza, dar cand am vrut sa o fotografiez s-a retras in copac.

mierlaSemintele de sub banca nu le-am pozat, cred ca ati mai vazut prin oras, dar am mai dat peste o mierla, care s-a miscat prea mult si poza n-a iesit (dar ce credea ea, ca nu gasesc eu pe net o mierla care sa-i semene?);  inainte de a ajunge la muschetari mi-am mai oferit privirii un trandafir si doi pui de pin albastru.

Jocul de-a vacanta


Imi pare ca tot mai putini oameni se deconecteaza in vacanta. Si nu vorbesc aici despre cei care folosesc vacanta doar pentru a mari timpul de conectare in retea; am mai scris despre dependenta de internet, boala continua sa se extinda, dar nu e singura. E vorba despre vacanta in care “trebuie neaparat sa vezi …”, sau “nu trebuie sa ratezi…”. In loc să ne jucam in vacanta, ne jucam de-a vacanta.

Povestea începe deja undeva prin martie – aprilie, când căutăm pe net poze cu locuri ideale de vacanta; multe dintre aceste imagini vor popula şi mailul colegilor de serviciu; petrecem astfel uneori 10 minute, alteori 2 ore pe zi, închipuindu-ne ca viata e în alta parte şi visand la vacante de vis.

In etapa uramatoare cautam oferte pe net; toata industria viselor de vacanta ne pune la dispozitie lumea in pachete concentrate: Parisul in 4 zile, India in 12. Terra la picioarele noastre in terabiti de poze prelucrate cu programe din ce in ce mai creative.

Dupa alegerea  dulce-amara  a locului unde voi merge nu-mi mai ramane decat sa supravietuiesc lunii dinaintea concediului, in care mi se pare ca nu voi reusi niciodata sa las treburile zilnice in regula pentru a putea sa intrerup lucrul doua lungi saptamani. Si, evident, nu ajung sa spun: gata, totul e OK. Si la asta s-au gandit organizatorii vacantei mele: chiar si in varf de munte pot fi ajuns de mesaje “urgente”.

Ajuns la locul de vis, iau camera si incep sa fixez in memorie (memoria aparatului, bineinteles!)  acele momente pretioase. Intors acasa, aceste imagini imi vor dovedi ca am fost in vacanta.

Dar nu dureaza mult. Doar in septembrie aratam prietenilor pe unde am fost in vacanta de vara. Pentru ca din octombrie incep sa curga imaginile despre locuri de vis pentru vacanta de iarna. Viata frumoasa fuge iarasi in alta parte.

Inainte de a ne lansa in selectia de oferte sa ne amintim ca frumusetea e in ochiul celui care priveste si ca singurul timp real al placerii este prezentul; pentru a gusta din plin vacanta e nevoie de exercitiul placerii: cel putin o ora pe zi, o zi pe saptamana, o luna pe an. Si nu uitati ca exersarea nu poate avea loc decat in spatiul real, nu in cel virtual.