Amortalitate contra imortalitate


Ca orice întreprindere stiintifică onestă, si cartea Laurei Bossi, Istoria naturală a sufletului, duce la si mai multe întrebări. Paginile de concluzii sunt pline de semne de întrebare. Tulburătoare.

« Notiunea traditionala de suflet era, desigur, dificil de folosit, reunind viata si gândirea, moartea si nemurirea, dragostea si ratiunea. Abandonarea ei ne-a lăsat într-o lume «neînsufletită», unde natura a devenit un lucru sau un patrimoniu de exploatat, animalul, o masină sau o marfă, corpul uman, un lucru […]

În lipsa sufletului, asadar, viata umană e măsurată după « calitatea » sa, limbajul nu mai e expresia sa, ci « comunicarea » de mesaje continând informatii cuantificabile, copiii nu mai sunt decât « produsul » unui « proiect parental », moartea nu mai e decât  o  «oprire a vietii» decisă voluntar. Am câstigat astfel câtiva ani de «sperantă de viată», dar am pierdut nemurirea. […]

quo-vadis-673838l-imagine

Putem noi oare încă să decidem că există valori absolute, si nu doar banul, singura valoare recunoscută azi, măsură a tuturor lucrurilor? Că indivizii nu sunt intersanjabili, că timpul nu capătă sens decât dacă îl considerăm sub specie aeternitatis? […]

De fapt, în visul nostru de amortalitate, am fost poate contaminati cu o maladie mortală a sufletului. […]

Ce medic al sufletului ne va vindeca azi de această boală? »

Toate minciunile


mensonges

Profesorul Raoult și-a rezumat totuși altfel sfatul. Nu a spus că « știința », la singular (și, eventual, cu majusculă), ne-ar putea ajuta să vedem mai clar, ci « înțelepciunea »(sagesse). Se pare că în privința subtitlului, autorul a cedat sugestiilor editorului, care vehiculează, prin intermediul sintagmei « știința vă ajută să vedeți lucrurile mai clar », mitul unei științe încheiate care poate furniza îndrumări clare, ținând astfel loc și de filozofie și de religie și de morală.

Or, Didier Raoult arată în cartea sa tocmai că știința lucrează cu ipoteze, care adesea conțin modele probabilistice ale căror erori se pot multiplica până la a face ca predicția să fie complet ratată. Ia ca exemplu paradigmatic în acest sens gripa aviară (vă mai amintiți? apocalipsa venea sub forma gripei aviare acum un deceniu!). Modelul propus de cercetătorii din Rotterdam (publicat într-o carte care s-a vândut în 500 000 de exemplare doar în ediția franceză!) implica zeci de milioane de morți. Dar toate cele cinci supozitii pe care s-a bazat s-au dovedit false. Presiunea mediatică a continuat și după ce toate acele supozitii s-au dovedit false, iar guvernele au continuat să investească miliarde in  vaccinuri și grupuri de lucru perfect inutile. Iar în 2009, în  loc să constate onest eșecul predicției despre apocalipsa aviară, grupurile de promovare a fricii au găsit o nouă sperietoare: gripa porcină. Alte miliarde cheltuite fără rost.

Didier Raoult propune să revenim la clasica măsurare a raportului dintre riscuri și beneficii și la înțelepciunea căii de mijloc. Și dă câteva exemple, dintre care am reținut

  • frica de a face cancer de piele prin expunerea la soare a dus la scăderea nivelurilor de vitamină D – calea de mijloc înseamnă evitarea excesului de expunere la soare (estetica bronzului)
  • frica de durere la dus la supraconsumul de analgezice, cu riscurile asociate acestui supraconsum – calea de mijloc ar însemna revenirea la o toleranță mai mare la durere
  • frica de moarte a dus la supraconsumul de anxiolitice și antidepresive, care a dus până la urmă tocmai la creșterea mortalității premature – înțelepciunea ar cere să revenim la o filozofie de viață care să ne ajute să coabităm mai bine cu frica de moarte.

Meşteşugul de a trăi


Savoir-vivre, savoir-faire.

Primim viaţa în dar şi abia mult mai târziu deprindem meşteşugul de a trăi. Până acolo ne rătăcim în fel de fel de meșteșuguri, profesii, arte, tehnici – toate fiind axate pe « cum să faci ».  Cum să rezolvi probleme.

Cum să trăiești, le savoir-vivre, se pierde tot mai des pe drum. Iar uneori e dat la schimb cu ceea ce este etichetat, cu mult savoir-faire, ca stil de viață, lifestyle.

Timpul începe azi


Citesc o însemnare de acum 100 de ani dintr-o carte  pe care am început s-o citesc acum 20 de ani:

« Nu există și nu poate exista altă origine a timpului decât prezentul, singura limită ce i se poate atribui… [E o] Iluzie a unui timp care ar fi dat înainte de a fi durat.« 

(Gabriel Marcel – Jurnal metafizic , însemnarea din 15 septembrie 1915)

Cu iluzia timpului dat mă întâlnesc aproape zilnic. Oameni care își doresc să obțină mai mult timp, oameni care vor să ferească de rele timpul pe care cred că îl au, oameni care încearcă să agonisească un timp virtual, pe care nu s-au gândit cum îl vor folosi (e bine să-l ai acolo, nu se știe când și la ce îți trebuie)…

Dar, dacă e să înceapă vreodată, timpul începe azi. Și durează doar atât cât durează actele noastre. Cei care fac au mai mult timp decât cei care nu fac.

Dar mai mult nu înseamnă neapărat mai bun. De la un punct încolo poți deveni dependent de timp.

Și vine o vreme când îți dai seama că eternitatea s-ar putea să nu fie extensivă (că nu poți lăbărța la nesfârșit timpul facerii), ci intensivă – timpul pulsează, începutul fiind coincident cu sfârșitul.

Timpul începe și se sfârșește azi. Dacă ați văzut filmul Ziua cârtiței veți înțelege mai bine ce vreau să zic: toate exercițiile noastre de viață care conțin ieri, azi și mâine ar trebui să ne conducă la capacitatea de a trăi plenar azi, iar prezentul acesta continuu să conțină și intensitatea și sensul trăirii.

Călătorii tandre: Copenhaga


Eşec al forţei de imaginare

E orice drumeţie întreprinsă,

Zicea plecat din mitica lui Lisă,

Un Don Quijote-n esturi solitare.

Si l-am crezut o vreme, până-n ceasul

Când cunoscui o altă Copenhagă

In care nu am fost în nicio sagă

Si nici Hans Christian nu-mi duse pasul.

E ceasul trei de-amiază către seară,

Mica Sirenă e singură-n apus,

Din calendare iarna nu s-a dus

Si noaptea-i lunga, dar nu prea polară.

Iar oamenii n-au inima de gheaţă;

Lumini încep să se aprindă-n case

Si zboară-n voie, fără storuri trase

Bucăţi de simplă, transparentă viaţă.

Aşa a eşuat la Copenhaga

Nava cu elfi, magie şi zăpadă

Si tot ce mintea poate să mai vadă

Dând miez poveştii, dar luându-i vlaga.

Cenusa, diamante si lacrimi nitroglicerice


E un vis fara usi

Doar un gard de uluci

verzui murdare de timp

printre uluci vad

niste oameni saraci pe un covor rosu

intins in batatura

ca o zdreanta

Covorul se ridica

se desface in jumatati de cortina

Orchestra inspira wagnerian

si expira un suier bemolat

psihanalitic

In primul rand e un singur loc ocupat

si fata are doua bilete in mana

pe al doilea nu reuseste niciodata sa-l dea

la un bilet in plus

Vioara intai incepe un vals

spre uimirea orchestrei

care inca halucineaza

Aurul Rinului

Valsul se termina brusc

inelul cade

odata cu lacrima

fata nu stia ca biletele sunt

pe hartie nitrata

si  nu stia nici

de glicerina din lacrimi

In vis nu iti pui

asemenea probleme

de chimie analitica

Biletele au explodat

Arcusul a intrat in fa diez

sub omoplatul fetei

Care a mai avut timp doar sa intoarca piatra inelului

un diamant pe care l-a gasit

intr-o salina circulara unde puteai cobori

impreuna cu dublul tau

 explodat inauntru

Memento mori et carpe diem*


Pe magazindesfaturi voi încheia mâine seria de ateliere virtuale Strategii, tactici şi tehnici de relaxare.

Tema va fi: Este meditaţia o metodă de relaxare?

Răspunsul meu scurt este: « Nu, meditaţia e o tehnică de concentrare a atenţiei« 

O formulă foarte concentrată a drumului pe care ne poate ghida meditaţia ne oferă Mahatma Gandhi:

« Traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima. Invata in fiecare zi ca si cum ai trai pentru totdeauna. »

***

Am avut şi eu parte de o lecţie de viaţă chiar ieri. Mi-a fost relatată o discuţie între un medic şi pacienta sa:

– E cancer. Nu vă mai faceţi nici un plan, mai aveţi cel mult şase luni de trăit.

– Nu pot să cred că îmi spuneţi asta… Ar trebui să-mi spuneţi « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

Discuţia s-a petrecut acum 10 ani. De 20 de ori câte 6 luni. Dar chiar dacă medicul ar fi avut dreptate în privinţa termenului, nimic nu-l îndreptăţea să arunce la coş 6 luni din viaţa unui om.

A fost totuşi o parte bună în această gafă medicală – printre lacrimi, D.R. şi-a văzut mai limpede viaţa. « Vezi cum îţi faci planurile ca să poti trăi cât mai bine timpul care ţi-a mai rămas »

***

*Aminteşte-ţi că vei muri şi culege rodul zilei

Şuviţe din Părul Venerei (III)


« De fapt, mi se pare că am spus deja că în nemărginirea noastră ceva nu e în regulă cu timpul »

« Poate că şi despre noi se va spune cândva că am fost greci antici care au trăit în mijlocul barbarilor? »

« E uimitor că atunci totul îmi era clar. Dar acum că sunt bătrână şi mi-am trăit viaţa, acum nu mai înţeleg nimic. Reiese că viaţa asta este drumul parcurs de la înţelegere la neînţelegere. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)

 

Şuviţe din Părul Venerei (II)


« Adevărul este numai acolo unde este ascuns. Bine, oamenii nu sunt adevăraţi, dar poveştile, poveştile sunt adevărate! »

« Nu e înfricoşător faptul că se termină viaţa, ci că ea poate să nu mai înceapă niciodată! »

« Dacă piatra ar avea conştiinţă s-ar gândi că ea cade liber pe pământ, iar dacă nu ar gândi aşa, oricum ar cădea. »

(Mihail Şişkin – Părul Venerei)